Ospitaliera şi luminoasa
Bibliotecă Publică „Onisifor Ghibu” a găzduit şi anul acesta, timp de două
zile, Salonul Internaţional de Carte pentru copii şi deosebitele lansări şi
prezentări de carte – fuzionate într-o academică iniţiativă destinată, prin
programul propus, să catalizeze şi mai mult interesul opiniei publice şi al
cititorului fidel pentru cuvântul tipărit, pentru noile apariţii editoriale, în
fond pentru răspândirea culturii în modalitatea ei cea mai veche şi cea mai
adecvată.
Şi în acest mileniu trei noţiunea
Carte implică, pe de o parte, o
continuitate, de metodă, de procedee în răspândirea actului de cultură, în
comunicarea inter spirituală, pe de alta, însăşi, facilitatea contractului larg
cu Creatorul de Carte bineînţeles
vorbim despre autor, dar şi despre editor.
La scara timpului prezent, când
mijloacele mass-media şi internetul (sic!) au atins un grad de
neimaginat progres în capacitatea audiovizuală, Măria Sa Cartea reţine, totuşi, atenţia prin factura ei
„obiectuală”, deoarece este un obiect, un lucru concret, palpabil şi de durată.
Paradoxal, însă ceea ce pare un
dezavantaj în editarea unei cărţi, în promovarea ei, se transformă, chiar prin
progresul celorlalte mijloace de comunicare, într-un modus vivendi de noi dimensiuni psihologice.
Adrian Dinu-Rachieru prezintă cartea
Ion Creangă – spectacolul disimulării:
Cei care s-au apropiat de opera lui Creangă
încercându-şi (exegetic) puterile, au tras grabnic concluzia că avem de-a face
cu un personaj-sumă a lumii lui, cu un unic erou care îmbracă felurite
îmbrăţişări. Acest humuleştean exploatează o bază folcloristică şi foloseşte
material rustic. Dacă putem accepta constatarea lui Călinescu, putem spune că
avem de-a face cu „un humanist al ştiinţelor săteşti”.
În felul dat, importanţa – mereu sporită – pe care
o capătă exigenţele nu numai de conţinut ideatic, dar şi cele de concretizare,
de prezentare materială a cărţii, în complexul modalităţilor de transfer social
ale culturii contemporane. Ştiinţa, noile metode tipografice, arta îşi dau mâna
cu necesitate în validarea noţiunii de Carte,
implicând talent, măiestrie, cunoştinţe avansate, inspiraţie în ceea ce am numi
astăzi scenografierea unui spectacol
de Carte, de la copertă până la
punerea în pagină, de la dimensiunea formatului şi la alegerea caracterului
literelor până la tehnoredactarea cea mai pedantă, implicând ultimul amănunt.
Nicolae Busuioc a prezentat cartea „Între
sensibilitate şi rigoare: Introducere în arta şi ştiinţa lecturii”: Lectura continuă să fie una dintre valorile
pozitive ale vieţii noastre, cartea fiind aceea care proiectează o lumină
fascinantă asupra lumii, tentativa sintetizării unor gânduri, meditaţii şi
cunoştinţe despre acest act cultural apărându-ne justificată. Unele puncte de
vedere, exprimate din unghiuri diferite, converg spre una şi aceeaşi concluzie:
lectura îşi are locul distinct în multitudinea preocupărilor omului. Şi
umanistul şi tehnicianul, chiar dacă o văd în prelungirea activităţii de bază,
consideră lectura ca pe o valoare ce se impune prin ea însăşi. Mai mult, a şti să citeşti e chiar o
artă şi chiar o ştiinţă. Se citeşte mult la întâmplare, cum cad cărţile în
mână, ne trezim la vârsta când ne dăm seama că am sărit peste cărţi
fundamentale, cultura noastră rămânând incompletă, fragmentară, de aici şi
starea sau experienţa sufletească ciuntită, neîmplinită. Prin reguli bine gândite ale lecturii
literatura poate însemna un stimulent esenţial în educarea spiritului.
Colar: a fi editor, a coordona, adică, întreg acest
proces de o complexă intelectualitate, implicând prin el însuşi vocaţie şi
experienţă, a devenit o treaptă pe scara profesiunilor la nivelul celor mai
imperioase exigenţe de cultură, - deci
nici numai, să zicem, un dotat scriitor, cu competenţă şi cu gust transferabile
social, ci o personalitate de multiplă receptivitate, cu bune antene pe aria
domeniului respectiv, ca însuşiri certe în privinţa relaţiilor cu creatorii –
aceştia fie ei savanţi, scriitori sau artişti – cu imaginaţie şi voinţă de a
promova util autori şi opere, de la achiziţionare la manuscris, până la
difuzarea lui, sub formă de Carte, în
reţeaua de biblioteci şi librării.
Valentin
Talpalaru a prezentat volumul de poezii „Poemele Deltei. Rodion”: Când termini
de citit Poemele Deltei. Rodion, dai pagina, pentru că, deşi ştii că e gata,
mai vrei, aştepţi să se continue. Sentimentul e că poemul acesta, pentru că
este unul singur, cu mai multe faţete, peste care se încheagă şi stăpâneşte
chipul lui Rodion, este preambulul sau preludiul la o operă mai mare, pe care
poetul Valentin Talpalaru a scris-o, pentru a nu înşela aşteptările
cititorilor. Prin cartea de faţă
autorul descrie fascinaţia pe care o exercită asupra lui Delta – cu eresurile
ei, cu peisajul ei, cu locuitorii ei, acvatici sau de pe uscatul relativ, care
tind să se uniformizeze, alternând statutul de stăpâni ai locurilor – pe care,
la rându-i, o transferă cititorului, dintr-o perspectivă exterioară, a
dumnealor, care au venit în vizită, prin intermediul cărora se valorifică,
oarecum, ficţiunea străinului, aspect doar sugerat, fără ca autorul să insiste
asupra lui. Alcătuită din douăzeci şi cinci de
secvenţe, cartea e scrisă în versuri, cu măsură şi rimă diferită, de-a lungul
cărora, prezenţa preponderentă a verbelor la imperfectul indicativului creează
impresia de continuitate.
Ion Muscalu a prezentat romanul istoric „Vulturul deşertului” redat în două volume.
Un nou roman al său, Vulturul desertului, apărut
deocamdată cu primul volum, se opreşte asupra imaginii istorice tragice, se
poate spune chiar de adâncime shakesperiană, a celui care a fost Ion Armeanul
sau Ion al Moldovei sau, cum i s-a mai spus, Ion Vodă cel Cumplit. De această
dată, naratorul are o misiune mult mai complexă si incitantă decît a altor
naratori din precedentele cărţi. E o preumblare de ţinut minte prin tragice
decenii ce au urmat dispariţiei marelui Ştefan; urmaşii acestuia au reuşit prea
putin să mai păstreze din fala si puterea singurului atotputernic domn cu
adevărat cunoscut de ţările române, singurul care a putut stăpâni o tară timp de
aproape jumătate de veac, câştigând câteva zeci de lupte si lăsând în urmă
monumente deosebite de artă medievală.
Acest prim volum al
lui Ion Muscalu poate fi de acum în mai multe „romane” relativ distincte,
situaţie datorată perspectivei scriitorului instruit în alt veac decât cel
romantic. Fără a fi persuasiv în relevarea unor linii moderniste, autorul
vizează performanta cititorilor mai noi, ce ar putea să se detaşeze uşor de reţete
considerate anacronice. Desigur, nu e o riscantă desprindere de canonul propriu
atât de evident impus de toate romanele anterioare. Nici nu s-ar justifica o
astfel de operaţiune. Se poate spune, mai degrabă, că personajul însuşi, mult
diferit de celelalte personaje istorice pe seama cărora a ficţionat până acum
Muscalu, solicită un alt tratament, din care să rezulte dimensiunile unui
personaj aventuros, plasat la limita legendei, cu o viată complexă ce a reunit
trăsături princiare cu cele negustoreşti, cu abilităţi de artizan, cu puteri si
deprinderi de oştean cavaler desprins din paginile unui Ev Mediu în care
asemenea personaje circulau printr-o lume dominată de o sumă de populaţii
înfierbântate, prea puţin aproape de ceea ce noi numim astăzi popoare si state.
Recentul Salon de
Carte pentru Copii, ediţia a IX, accentuează raportul autor-editor, implicând o serie de trepte intermediare, dar,
altfel, constituind un univers viu pe întreaga sferă a determinantelor actului
editorial trebuie să se conformeze acelei mişcări
evolutive pe care Cartea, şi în
acest mileniu trei, a înregistrat-o la scara, de nobilă finalitate, a unei ţări
civilizate, în care ea – Cartea, Cultura
se identifică - tot mai eficient, spre uimirea multora! – cu
indicele cel mai ridicat al personalităţii umane contemporane.
Diana Şontea
Ludmila Marişceac
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu