sâmbătă, 5 mai 2012

Imperativicul îndemn – iubiţi cartea!



Ospitaliera şi luminoasa Bibliotecă Publică „Onisifor Ghibu” a găzduit şi anul acesta, timp de două zile, Salonul Internaţional de Carte pentru copii şi deosebitele lansări şi prezentări de carte – fuzionate într-o academică iniţiativă destinată, prin programul propus, să catalizeze şi mai mult interesul opiniei publice şi al cititorului fidel pentru cuvântul tipărit, pentru noile apariţii editoriale, în fond pentru răspândirea culturii în modalitatea ei cea mai veche şi cea mai adecvată.
Şi în acest mileniu trei noţiunea Carte implică, pe de o parte, o continuitate, de metodă, de procedee în răspândirea actului de cultură, în comunicarea inter spirituală, pe de alta, însăşi, facilitatea contractului larg cu Creatorul de Carte bineînţeles vorbim despre autor, dar şi despre editor.
La scara timpului prezent, când mijloacele mass-media şi internetul (sic!) au atins un grad de neimaginat progres în capacitatea audiovizuală, Măria Sa Cartea reţine, totuşi, atenţia prin factura ei „obiectuală”, deoarece este un obiect, un lucru concret, palpabil şi de durată.
Paradoxal, însă ceea ce pare un dezavantaj în editarea unei cărţi, în promovarea ei, se transformă, chiar prin progresul celorlalte mijloace de comunicare, într-un modus vivendi de noi dimensiuni psihologice.
Adrian Dinu-Rachieru prezintă cartea Ion Creangă – spectacolul disimulării:
Cei care s-au apropiat de opera lui Creangă încercându-şi (exegetic) puterile, au tras grabnic concluzia că avem de-a face cu un personaj-sumă a lumii lui, cu un unic erou care îmbracă felurite îmbrăţişări. Acest humuleştean exploatează o bază folcloristică şi foloseşte material rustic. Dacă putem accepta constatarea lui Călinescu, putem spune că avem de-a face cu „un humanist al ştiinţelor săteşti”.
În felul dat, importanţa – mereu sporită – pe care o capătă exigenţele nu numai de conţinut ideatic, dar şi cele de concretizare, de prezentare materială a cărţii, în complexul modalităţilor de transfer social ale culturii contemporane. Ştiinţa, noile metode tipografice, arta îşi dau mâna cu necesitate în validarea noţiunii de Carte, implicând talent, măiestrie, cunoştinţe avansate, inspiraţie în ceea ce am numi astăzi scenografierea unui spectacol de Carte, de la copertă până la punerea în pagină, de la dimensiunea formatului şi la alegerea caracterului literelor până la tehnoredactarea cea mai pedantă, implicând ultimul amănunt.

Nicolae Busuioc a prezentat cartea „Între sensibilitate şi rigoare: Introducere în arta şi ştiinţa lecturii”: Lectura continuă să fie una dintre valorile pozitive ale vieţii noastre, cartea fiind aceea care proiectează o lumină fascinantă asupra lumii, tentativa sintetizării unor gânduri, meditaţii şi cunoştinţe despre acest act cultural apărându-ne justificată. Unele puncte de vedere, exprimate din unghiuri diferite, converg spre una şi aceeaşi concluzie: lectura îşi are locul distinct în multitudinea preocupărilor omului. Şi umanistul şi tehnicianul, chiar dacă o văd în prelungirea activităţii de bază, consideră lectura ca pe o valoare ce se impune prin ea însăşi. Mai mult, a şti să citeşti e chiar o artă şi chiar o ştiinţă. Se citeşte mult la întâmplare, cum cad cărţile în mână, ne trezim la vârsta când ne dăm seama că am sărit peste cărţi fundamentale, cultura noastră rămânând incompletă, fragmentară, de aici şi starea sau experienţa sufletească ciuntită, neîmplinită. Prin reguli bine gândite ale lecturii literatura poate însemna un stimulent esenţial în educarea spiritului.
Colar: a fi editor, a coordona, adică, întreg acest proces de o complexă intelectualitate, implicând prin el însuşi vocaţie şi experienţă, a devenit o treaptă pe scara profesiunilor la nivelul celor mai imperioase exigenţe de cultură, -  deci nici numai, să zicem, un dotat scriitor, cu competenţă şi cu gust transferabile social, ci o personalitate de multiplă receptivitate, cu bune antene pe aria domeniului respectiv, ca însuşiri certe în privinţa relaţiilor cu creatorii – aceştia fie ei savanţi, scriitori sau artişti – cu imaginaţie şi voinţă de a promova util autori şi opere, de la achiziţionare la manuscris, până la difuzarea lui, sub formă de Carte, în reţeaua de biblioteci şi librării.
Valentin Talpalaru a prezentat volumul de poezii „Poemele Deltei. Rodion”: Când termini de citit Poemele Deltei. Rodion, dai pagina, pentru că, deşi ştii că e gata, mai vrei, aştepţi să se continue. Sentimentul e că poemul acesta, pentru că este unul singur, cu mai multe faţete, peste care se încheagă şi stăpâneşte chipul lui Rodion, este preambulul sau preludiul la o operă mai mare, pe care poetul Valentin Talpalaru a scris-o, pentru a nu înşela aşteptările cititorilor. Prin cartea de faţă  autorul descrie fascinaţia pe care o exercită asupra lui Delta – cu eresurile ei, cu peisajul ei, cu locuitorii ei, acvatici sau de pe uscatul relativ, care tind să se uniformizeze, alternând statutul de stăpâni ai locurilor – pe care, la rându-i, o transferă cititorului, dintr-o perspectivă exterioară, a dumnealor, care au venit în vizită, prin intermediul cărora se valorifică, oarecum, ficţiunea străinului, aspect doar sugerat, fără ca autorul să insiste asupra lui. Alcătuită din douăzeci şi cinci de secvenţe, cartea e scrisă în versuri, cu măsură şi rimă diferită, de-a lungul cărora, prezenţa preponderentă a verbelor la imperfectul indicativului creează impresia de continuitate.

Ion Muscalu a prezentat romanul istoric „Vulturul deşertului” redat în două volume.
Un nou roman al său, Vulturul desertului, apărut deocamdată cu primul volum, se opreşte asupra imaginii istorice tragice, se poate spune chiar de adâncime shakesperiană, a celui care a fost Ion Armeanul sau Ion al Moldovei sau, cum i s-a mai spus, Ion Vodă cel Cumplit. De această dată, naratorul are o misiune mult mai complexă si incitantă decît a altor naratori din precedentele cărţi. E o preumblare de ţinut minte prin tragice decenii ce au urmat dispariţiei marelui Ştefan; urmaşii acestuia au reuşit prea putin să mai păstreze din fala si puterea singurului atotputernic domn cu adevărat cunoscut de ţările române, singurul care a putut stăpâni o tară timp de aproape jumătate de veac, câştigând câteva zeci de lupte si lăsând în urmă monumente deosebite de artă medievală.
Acest prim volum al lui Ion Muscalu poate fi de acum în mai multe „romane” relativ distincte, situaţie datorată perspectivei scriitorului instruit în alt veac decât cel romantic. Fără a fi persuasiv în relevarea unor linii moderniste, autorul vizează performanta cititorilor mai noi, ce ar putea să se detaşeze uşor de reţete considerate anacronice. Desigur, nu e o riscantă desprindere de canonul propriu atât de evident impus de toate romanele anterioare. Nici nu s-ar justifica o astfel de operaţiune. Se poate spune, mai degrabă, că personajul însuşi, mult diferit de celelalte personaje istorice pe seama cărora a ficţionat până acum Muscalu, solicită un alt tratament, din care să rezulte dimensiunile unui personaj aventuros, plasat la limita legendei, cu o viată complexă ce a reunit trăsături princiare cu cele negustoreşti, cu abilităţi de artizan, cu puteri si deprinderi de oştean cavaler desprins din paginile unui Ev Mediu în care asemenea personaje circulau printr-o lume dominată de o sumă de populaţii înfierbântate, prea puţin aproape de ceea ce noi numim astăzi popoare si state.
Recentul Salon de Carte pentru Copii, ediţia a IX, accentuează raportul autor-editor, implicând o serie de trepte intermediare, dar, altfel, constituind un univers viu pe întreaga sferă a determinantelor actului editorial trebuie să se conformeze acelei mişcări evolutive pe care Cartea, şi în acest mileniu trei, a înregistrat-o la scara, de nobilă finalitate, a unei ţări civilizate, în care ea – Cartea, Cultura se identifică  -  tot mai eficient, spre uimirea multora! – cu indicele cel mai ridicat al personalităţii umane contemporane.

Diana Şontea
Ludmila Marişceac

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu