duminică, 29 septembrie 2013

Bibliotecile nu ard...

"Despre nemaipomenita Bibliotecă lumea îşi aminteşte astăzi numai că ea a ars în timpul războiului dintre Pompei şi Cezar. Dar unii dintre noi, care ne petrecem timpul descifrînd misterele trecutului, nu ne-am putut reţine stupoarea în faţa unui fapt nelămurit: deşi distrusă de Cezar, Biblioteca a fost arsă încă de cîteva ori în decursul următoarelor şapte sute de ani! Dacă ea dispăruse, ne întrebăm, ce mai rămînea de dat pradă flăcărilor ? Puţini ştiu că Ptolemeu Soter a construit Biblioteca nu pentru toată lumea, ci numai pentru rege. Regele însuşi numea opt bibliotecari, cunoscuţi doar de el.
Şi doar bibliotecarii aveau acces la Bibliotecă. S-a întîmplat însă că unii regi ai dinastiei egiptene au făcut greşeala de-a nu numi ca bibliotecari oameni de-ai lor de încredere, ci pe cei mai mari învăţaţi şi iniţiaţi în tainele graiurilor din acele timpuri. Cei Opt au ajuns să-i dispreţuiască pe regi, chiar şi pe aceia dintre ei care domniseră în cinste; un complot a fost urzit pentru ca ei să se debaraseze definitiv de tutela conducătorilor. Bibliotecarii l-au făcut pe Cezar să dea foc unor volume fără valoare şi au răspîndit zvonul că Biblioteca a fost complet distrusă. Ea oricum nu fusese văzută niciodată, de vreme ce numai regele şi Cei Opt îi cunoşteau cu adevărat situarea. Locul ei era în subteranele cărora nu le dădeai de capăt, răspîndite sub colina marcată de coloana cu nume fals.
Nici un bibliotecar nu a divulgat vreodată secretul sau ascunzătoarea; de fiecare dată cînd unul dintre ei murea, Cei Opt îi alegeau succesorul doar dintre oamenii vremii care vădiseră suficient spirit de libertate ca să ofere garanţia că nu vor capitula niciodată în faţa vreunei puteri stupide. Biblioteca reprezenta tot ce existase mai înălţător în lume, reprezenta cu adevărat domeniul spiritului şi al înţelepciunii. Cine oare, o dată ajuns în Colegiul Invizibil al Celor Opt, s-ar fi coborît la compromisuri murdare cu puterea lumească? Ei puteau să înfăptuiască lucruri mult mai importante, puteau să manipuleze, să creeze diversiuni şi false aparenţe. Şi asta fără a capitula vreodată şi fără a divulga marea taină. Pentru un asemenea fapt pedeapsa ar fi fost atît de cumplită, încît ea nici nu era prevăzută în statutul Celor Opt.
Încă de trei ori, Biblioteca a fost pe punctul de a fi descoperită din întîmplare. Cei Opt au recurs inevitabil la aceeaşi soluţie : au dispus să fie arsă din nou, sau mai precis să fie din nou arse hîrtii fără valoare. O dată pe vremea lui Caligula, apoi sub un patriarh creştin prudent din fire - ca aproape toţi confraţii săi, cu excepţia lui Origen, care a făcut parte dintre Cei Opt; în fine, bibliotecarii au reuşit să-l înşele pînă şi pe înşelătorul prin excelenţă,  isteţul Amr Ibn al-As,  cuceritorul musulman al Egiptului. După acea perioadă, Biblioteca a rămas pe loc, tăcută, fără să mai fie în pericol şi mai activă ca niciodată. Din interiorul ei, copii ale unor cărţi preţioase plecau înspre cele mai mari biblioteci din lume : biblioteca Samanidi din Bukhara, Biblio­teca Verde din Cordoba, Dar al-Hikma sau Colegiul Esoteriştilor din Cairo, fondat de nebunul Al-Hakim; în fine, spre biblioteca din Alamit, unde Hasan-i Sabbah ascundea cartea Uzam pentru ca a treia generaţie a Maeştrilor Muntelui să poată pătrunde Secretul învierii şi să poată accede la califat dincolo de orice linie genealogică admisă. (Hasan, fiul lui Kai Buzurgomid, principele care a fost locţiitorul primului Maestru, a rămas timp de ani de zile închis în Bibliotecă. Cînd a ieşit la lumină, s-a proclamat calif şi a anunţat Sfîrşitul Legii.) Toate aceste biblioteci au ars, dar nu cu adevărat; iar Colegiul Invizibil al Celor Opt bibliotecari a continuat să existe şi a rămas secretul cel mai impenetrabil al acestei lumi".
Fragment din „Colegiul invizibil”, I. P. Culianu

Un caz de samizdat în literatura sovietică moldovenească: Petru Cărare

Volumul „Săgeţi. Carul cu proşti. Şi alte poeme” (1990) e o amplă şi substanţială culegere de poezii şi poeme satirico-umoristice care „se trag” încă din „pătimita” plachetă de versuri şfichiuitoare şi usturătoare „Săgeţi”, apărută în 1980, scoasă din librării şi interzisă în maniera unui autodafeu ideologic la două săptămâni după apariţie, autorul fiind pus la index de regimul comunist. Într-un interviu mai recent, poetul povesteşte că „a fost editată într-un tiraj dublu - 14 mii de exemplare şi costa 14 copeici. Tirajul ei a fost arestat. Noroc de un evreu din Cimişlia, care a ascuns câţiva saci de cărţi”. Astfel „Săgeţile” lui Petru Cărare „copiate la xerox sau chiar transcrise de mînă, circulau prin Chişinău, în mediul studenţilor  şi intelectualilor, care se alegeau, astfel, cu amăgitorul sentiment al participării la aşa-zisa rezistenţă basarabeană. De fapt, e singurul caz cunoscut de samizdat basarabean românesc” (Nicolae Negru). Mereu s-a considerat că alcoolul a distrus literatura, aşa şi este, dar există şi unele cazuri de excepţie: „dacă în Chişinău ciracii partidului reuşiseră să sustragă cartea din librării, în raioane „hotărîrile partidului şi guvernului” mai trebuiau să treacă prin ceaţa de alcool a şefilor pînă a ajunge la executare, cartea se mai afla pe tejghele, şi cei din centru veneau s-o cumpere de aici în număr mare de exemplare, ea devenind obiect de preţ şi de citire intensă de către cei ce aveau norocul s-o capete, interesînd şi pe alţii, aş zice chiar, fiind obiect de speculă pe piaţă” (Sava Melega)
Anatol Moraru consideră că volumul „Săgeţi” „a produs cel mai mare scandal politico-literar din spaţiul basarabean al timpului. Cartea a fost calificată drept o diversiune ideologică, cazul „ieşit din comun” fiind discutat la o şedinţă specială a Biroului comitetului Central al fostului Partid Comunist din Moldova, prin decizia căruia toţi comuniştii „nevigilenţi”, care au permis editarea volumului, urmau să fie aspru pedepsiţi”.
„Şi totuşi, a avut curajul civic, ca nimeni altul, să le arunce mănuşa, să le spună un adevăr dureros că-i urăşte” [...] Crezul poetic al lui Cărare a fost definit în acea carte care azi se cere situată între cărţile programatice de eliberare naţională (Andrei Hropotinchi). Nicolae Cărare avea dreptate cînd zicea că „umorul putea fi ţinut în anticameră, dar nu şi exmatriculat din artă, din creaţia lui Petru Cărare”.
În 1990 cartea a fost reeditată, după ce a fost completată cu versuri noi,  modificîndu-i-se titlul în „Săgeţi. Carul cu proşti. Și alte poeme”. Alte poeme sunt preluate din „Carul cu proşti”, o suită mai recentă de poeme satirice, unde citim un homo viciosus, cu toate relele şi metehnele lui. La fel descoperim şi cîteva pînze epice mai vechi, preluate din arhiva autorului, care nu au apărut în „epoca de aur ce a fost de plumb”, ani livreşti umbriţi de numele unui Hruşciov și Brejnev.
Apărută în 1990, cartea e şi o mărturie a atmosferei ce anunţa marile schimbări. În acest sens, prefaţatorul Vasile Nastasiu întrezărea în această carte o sincronizare cu noile vremuri: „detestînd orice soi de măşti bonom şi zîmbitor, neastîmpărat ca un argint viu şi aidoma unui spiriduş necesar, autorul indică prin tot ce a creat mai valoros că literatura moldovenească se poate înscrie cu certitudine drept un fenomen al restructurării spirituale”.

miercuri, 25 septembrie 2013

Arhivă şi biţi

Vine un programator la bibliotecă şi zice:
- Am nevoie de arhivar.
- L-am trimis în arhivă. Vă pot ajuta cu ceva?
- Dezarhivaţi-l imediat, am nevoie de el! 

100 de titluri sau 3 scriitori români în cartea unui britanic

Cartea „100 cele mai importante cărţi din istoria omenirii” (editura Lider, Bucureşti 2007) este una din cărţile cu care se pot lăuda rafturile Bibliotecii publice „Onisifor Ghibu”. Martin Seymour Smith (1928 - 1998), autorul cărţii, poet, critic, istoric literar şi astrolog din Marea Britanie ne propune 100 de titluri de carte evitând criteriul celebrităţii, a dimensiunii interesantului, a capodoperelor universale şi a impactului asupra umanităţii. Dacă şi s-a mers pe influenţă, atunci nu pe una literară, beletristică, de plăcere textuală, ci pe una a filosoficului, a cărţii popularizante a ştiinţei şi a cuvântului ce radiază adevăruri.
Printre cele 100 de titluri găsim: Vechiul Testament, Noul Testament, Coranul, Cabala, Tratat de istorie a religiilor, Iliada şi Odiseea, Eneida, Divina Comedie, Elogiul nebuniei, Gargantua şi Pantagruel, Don Quijote, Candid, Război şi pace, Procesul, Cântăreaţa cheală, Al doilea sex, 1984, Istoria ieroglifică, Critica raţiunii pure, Lumea ca voinţă şi reprezentare, Aşa grăit-a Zarathustra, Interpretarea viselor. Nu am indicat numele autorilor aşa cum titlurile sunt dintre cele mai cunoscute.
Desigur bucură prezenţa celor 3 români în carte, azi când în „Canonul occidental” al lui Bloom nu găsim niciunul. E vorba de Tratatul de istorie a religiilor (Eliade), de Istoria ieroglifică (Cantemir) şi de româno-francezul Eugen Ionescu şi celebra lui Cântăreaţă cheală. Or, e vorba de o receptare a latinităţii literare celei mai estice. Fapt ce nu poate să nu ne bucure pe noi, cei ce de secole suferim de complexe geografice şi de tot felul!
Invităm pe cititorii noştri să meargă la raft pentru a descoperi toate acestea între copertele acestei cărţi!



joi, 12 septembrie 2013

Biblioteca invită

Dragi elevi şi studenţi, în această toamnă frumoasă, dar ploioasă şi răcoroasă, Biblioteca Publică Onisifor Ghibu” vă invită pentru a vă ajuta să găsiţi cărţile recomandate spre lectură de profesorii voştri.
În zilele fără soare, cărţile, ceaiul şi scurtele escapade în lumea virtuală vă vor ajuta să petreceţi timpul mai plăcut şi mai util.


Biblioteca Publică Onisifor Ghibu” vrea să vă fie alături! 

luni, 9 septembrie 2013

Biblioteca recomandă

Lucrarea americanului M. Heim, „Un Babel fericit” (1999), e o abordare filosofică a cărţii şi bibliotecii într-o societate care pierde cartea ca pe un rai. Lectura acesteia te face să meditezi asupra sorţii cărţii, a bibliotecii ca instituţie info-documentară şi a bibliotecarului ca om al cărţii.
Cultura basarabeană, pe lîngă o adevărată ieşire în universalitate, are o acută nevoie de lucrări de referinţă, de bibliotecă, de sinteză şi erudiţie, de instrumente serioase de lucru. Ţara, în care pînă mai ieri citeam enorm pentru că nu aveam alternativă, astăzi nu prea citeşte. Lectura atunci era ca o formă de sublimare a revoltei împotriva unei ordini politice. Astăzi nu mai sublimăm nimic, iureşul informaţional ne bruiază  uneori chiar şi dorinţa de a gîndi. 



joi, 5 septembrie 2013

Raftul cu citate


Devastînd grădina, profanînd podoabele şi altarele, hunii au intrat pe cai în biblioteca monahală şi au distrus cărţile pe care nu le-au înţeles, le-au pedepsit, arzîndu-le, temători...”                               
J. L. Borges, „Teologii”.


marți, 3 septembrie 2013

Ion Druţă - Un mare cunoscător al spiritului uman


Revistă Bibliografică


Druţă, I. Biserica Albă : [roman] / Ion Druţă. – Chişinău : Universul, 2006. – 415 p.Ion Druţă este şi astăzi considerat un gigant al prozei basarabene. Deşi "incursiunile" lui în viaţa social-politică a Republicii Moldova, în speţă discursurile incom*prehensibile, au provocat mai întotdeauna dezolare, opera prozatorului de la Moscova serveşte ca exemplu multor condeieri, este venerată şi "studiată" cu râvnă. Ion Druţă este "piatra de temelie" a actualului canon literar basarabean care s-a instaurat după refluxul realismului socialist. Mitul Druţă mai dăinuie din cauza serviabilităţii şi lipsei de discernământ ale criticii dar şi a ignoranţei cititorilor. Prăbuşirea "gigantului" ar distruge canonul de sorginte sămănătoristă şi nu convine nu numai păşuniştilor, ci şi celor care visează la refacerea Uniunii Sovietice şi la revenirea în forţă a proletcultismului. Cum se explică faptul, aparent bizar, că atât "protectorii" specificului naţional, cât şi inamicii acestora, promotorii "frăţiei" moldo-ruse şi ideologiei comuniste apără cu ardoare opera lui Druţă de atacurile "răufăcătorilor" postmodernişti? Explicaţia este că proza lui Druţă îi mulţumeşte şi pe unii şi pe alţii.  (Iulian Ciocan)
Druţă, I. Clopotniţa. Frunze de dor / Ion Druţă . – Chişinău : Universul, 2004. – 430 p.
“Scriitorul impune, autoritar, formula narativă lirico-simbolică, afirmîndu-se pe linia tradiţiei lui Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu. În primele nuvele şi în lucrarea de mari proporţii “Frunze de dor” (1957), dar şi mai tîrziu, cu deosebire în romanul “Clopotniţa” (1972), cea mai importantă scriere a sa, Ion Druţă cultivă aproape fără excepţie un principiu baladesc, naraţiunea fiind intens colorată de atitudinea emoţională, de ataşamentul simpatetic faţă de eroi.  utorul şi personajele pe care le creează constituie o unitate plasmatică, actul identificării absolute făcînd dovada apartenenţei la un univers autarhic”
(Mihai Cimpoi, academician)



Druţiana Teatrală. – Chişinău : Cartea Moldovei, 2008. – 480 p.

„Pentru personajul lui Ion Druţă este însă esenţial tocmai substratul sufletesc, interioritatea cea mai ascunsă, numai rareori şi insuficient luminată de raza conştiinţei lucide. Omul conceput de Ion Druţă e (...) o fiinţă profundă, capabilă să comunice cu lumea sa la un nivel de intensitate şi complexitate deosebite. Dacă am vrea să-l caracterizăm printr-o formulă lapidară, ar trebui, poate, să spunem despre el, în primul rînd, că este un 
homo religiosus. (...) Evlavia în faţa pămîntului pe care trăiesc şi în faţa lumii cu făptuirile ei caracterizează personajele lui Ion Druţă”                    (Anton Cosma, critic şi istoric literar, România)

Druţă, I. Harul Domnului : epopee teatrală Vol. II / Ion Druţă. – Chişinău : Baştina-RADOG, 2001. – 352 p.


“Meritul incontestabil al lui Ion Druţă este că el a ştiut să introducă şi să impună lirismul într-o epocă absolut antilirică, refractară poeticităţii de orice fel.(...)
Discursul prozelor druţiene este unul eminamente liric, de factură accentuat poetică şi poetizantă (poetizarea reprezentînd o tendinţă estetico-stilistică), generator de stări tensionate, dramatice, molipsitoare, precum şi de o tonalitate şi atmosferă pline de viaţă. El, discursul se întemeiază pe o foarte originală turnură a frazei şi a figuraţiei, care urmează poetica spaţiului mioritic blagian, adică spaţiul undulat “deal-vale”, se constituie din orînduiri, întorsături şi logodiri de cuvinte dintre cele mai neprevăzute şi mai fascinante”
(Mihail Dolgan, academician)
Druţă, I. Povara bunătăţii noastre. Vol. I / Ion Druţă .  – Bucureşti : Minerva, 1992. – 231 p.

„Lung e drumul textului druţian pînă la suflarea vie a actorului în scenă. Lung şi anevoios, pentru cel ce vrea să fie stăpîn pe un spectacol după piesele lui Ion Druţă. Dar frumos e drumul acesta, căci te îmbogăţeşte...
Enigma dramaturgiei lui Druţă e însuşi sufletul autorului, pe care fiecare îl sesizează, dar nu-l poate transpune aidoma scenic”

(Veniamin Apostol, actor şi regizor)




Druţă, I. Povara bunătăţii noastre. Vol. II / Ion Druţă .  – Bucureşti : Minerva, 1992. – 221 p.
„În aproape şase decenii de activitate scriitorul Ion Druţă şi-a rotunjit o formulă; şi-a întregit un univers; şi-a făurit un nume; a impus nişte tipologii.(...) Ceea ce nu putem să nu recunoaştem e faptul că în anii de uniformizare şi nivelare a individualităţilor creatoare Ion Druţă nu şi-a pierdut individualitatea”
(Eliza Botezatu, critic literar, profesor universitar) 



Druţă, I. Vatra Blajinilor. / Ion Druţă. – Chişinău : Cartea Moldovei, 2007. – 516 p. 

,,Multul nu face bine. Sufletul nu suportă presiuni. Există cărţi care nu pot fi şi nici nu trebuie citite dintr-o răsuflare. Ceea ce a venit încet, picătură cu picătură, poate fi însuşit numai în felul în care a venit.”
(Ion Druţă)

Ion Druţă - 85 de ani de la naştere



Listă bibliografică

Proză

  1. Druţă, I. Biserica Albă : [roman] / Ion Druţă. – Chişinău : Universul, 2006. – 415 p.
  2. Druţă, I. Clopotniţa. Frunze de dor / Ion Druţă . – Chişinău : Universul, 2004. – 430 p.
  3. Druţă, I. Povara bunătăţii noastre. Vol. I / Ion Druţă .  – Bucureşti : Minerva, 1992. – 231 p.
  4. Druţă, I. Povara bunătăţii noastre. Vol. II / Ion Druţă .  – Bucureşti : Minerva, 1992. – 221 p.
  5. Druţă, I. Povestea furnicii / Ion Druţă. – Chişinău : Ştiinţa, 1996. – 141 p.
  6. Druţă, I. Harul Domnului : epopee teatrală Vol. I / Ion Druţă. – Chişinău : Baştina-RADOG, 2001. – 399 p.
  7. Druţă, I. Harul Domnului : epopee teatrală Vol. II / Ion Druţă. – Chişinău : Baştina-RADOG, 2001. – 352 p.
  8. Druţă, I. Pomul de la răscruce : schiţe, nuvele, povestiri / Ion Druţă. – Chişinău : Universul, 2003. – 375 p.
  9. Druţă, I. Vatra Blajinilor. / Ion Druţă. – Chişinău : Cartea Moldovei, 2007. – 516 p.
  10. Druţă, I. Ora jertfirii. / Ion Druţă. – Chişinău : Cartea Moldovei, 1998. – 391 p.
  11. Druţă, I. Opere. Vol. II / Ion Druţă. – Chişinău : Cartea Moldovei, 2007. – 395 p.
  12. Druţă, I. Opere. Vol. III / Ion Druţă. – Chişinău : Cartea Moldovei, 2009. – 543 p.
  13. Druţă, I. Opere. Vol. IV / Ion Druţă. – Chişinău : Cartea Moldovei, 2009. – 495 p.

Monografii, studii şi biobibliografii
despre scriitor şi opera sa

1.   Agache, Catinca. Profil critic : Ion Druţă şi matricea stilistică românească // Agache Catinca. Literatura română în ţările vecine : 1945-2000 / Catica Agachi. – Iaşi, 2005. – P. 80-86 
2.   Bileţchi, Nicolae. Opera lui Ion Druţă în contextul curentelor artistice ale timpului / Nicolae Beleţchi // Literatura română postbelică : integrări, valorificări, reconsiderări. – Ch., 1998. – P. 281-302 
3.   Botezatu, Eliza. O piesă despre spiritualitatea autohtonă „Păsările tinereţii noastre” de Ion Druţă / Eliza Botezatu // Literatura română postbelică : integrări, valorificări, reconsiderări. – Ch., 1998. – P. 303-319 
4.   Cimpoi, Mihai. Scriitorii perioadei 1955-1965 faţă cu” teroarea istoriei” / Mihai Cimpoi // O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. – Ch., 2002. – P. 173-177 
5.   Ciocanu, Ion. Incă o dată despre acele amare „Frunze de dor” : eseistica lui Ion Druţă // Ciocanu Ion. Nevoia de vase comunicante sau cartea despre scriitor şi cititor / Ion Ciocanu. – Ch., 2006. – P. 166-202 
6.   Ciocanu, Ion. Ion Druţă - dramaturgul // Ciocanu Ion. Literatura română contemporană din Republica Moldova / Ion Ciocanu. – Ch.: Litera, 1998. – P. 379-391 
7.   Ciocanu, Ion. Proza şi dramaturgia lui Ion Druţă // Ciocanu Ion. Literatura română : Studii şi materiale pentru învăţământ preuniversitar / Ion Ciocanu. – Ch.: Prometeu, 2003. – P. 388-408 
8.   Druţiana Teatrală. – Ch. : Cartea Moldovei, 2008. – P. 480 
9.   Ion Druţă // Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia 1812-2010. Ch., 2007  P. 232-234 

Intenţiile poeziei tinere

      Deşi deja pentru nimeni nu este o  noutate că membrii Clubului Poeţilor desculţi pot veni oricând în faţa publicului Bibliotecii „O. Ghibu”, cu noi creaţii, adăugând aceleaşi lumini difuze ale unui debut reuşit.
Şi în această seară, când Grădina Publică „Ştefan Cel Mare” şi Piaţa Marii adunări Naţionale era invadată de chişinăuieni şi oaspeţi ai capitalei, aici, în Sala Nuciferă s-a citit multă poezie şi s-a sonerat din palitra culorilor a unui vernisaj inedit.

De fapt, evenimentul a fost prilejuit de Ziua Limbii cea română, iar tinerii poeţi au reuşit să apară în faşa celor prezenţi în plină efervescenţă. De această dată protagonistă a fost Sanda Bobu care i-a invitat pe toţi să-i studieze picturile, dar şi să-i asculte Poezia: „Vreau să spun totul … /  Nu-mi ascund poezia, / şi-mi picură gândul / la nesfârşit ”, le-a spus autoarea. Ea nici nu credea că pictorii din Sala Nuciferă au să se răzbune, prin ochiul critic şi atent …
      Actorul – poet Denis Chirtoacă a fost în imediata apropiere, replicându-i … tot prin poezie : „Gândul îmi aşterne domol, / un substantiv – dulceaţa dorului de tine / Sunt substantivul născut într-un vis / rătăcit.”
Aceste versuri  nu sunt o simplă recuzită pentru exotismul timpului prezent, ci o defenitivare, ce acestui prim etaj al poeziei.
     Uşile s-au deschis şi în faţa poetului Vadim Ţigănaş care a dedicat câteva poezii Zilei Limba noastră cea Română, dar membrilor Clubului: „Eu sunt adesea desculţi / Eu mă bucur să-i fac pe unii să râdă / Pe alţii fericiţi / Eu mă bucur să-l fac pe cineva să râdă / Şi-i dau o ţigară ca să nu mă observe / Că sunt Desculţ.”
     La capătul acestor versuri, după ce vizitezi acest spaţiu intim al Poeţilor desculţi, nu există grade de aderenţă, măsuri şi chipuri diferite de a fi în poezie sau în afara ei, ci doar o identitate sau absenţă indiscutabilă eşti, a menţionat Sanda Bobu, a oricărei asemănări a obiectelor vii.
Apoi a sosit şi clipa poetului – protest – Dumitru Clipa (intenţionat n-am căutat sinonim pentru cuvântul Clipa !) – Eu ca şi tine sunt simfonia gândului. / Dacă mă întreabă ceva Poezia / , Eu / n-am răspunsul imediat. / Eu nu-s un poet bun / deoarece caut cuvintele în tăcere / şi ţi le spun ţie …/
     De gândurile acestor tineri poeţi nu te poţi apropia decât cu tandreţe, aşa cum se întâmplă să simţim atunci când descoperim uneori câte o pagină de jurnal din care ies întâmplările pe care le-am uitat.
Dar oare nu cumva intenţiile membrilor Clubului poeţilor desculţi sunt orientate spre a scrie un volum antologic al intenţionalităţii şi al virtualităţii, desigur, cu toate tatonările şi ezitările începutului, am spune, dar care susţine inextricabil etajele etajele superioare a unui volum ce poate face aluzie şi interesa în măsura în care poate contura liniile de coerenţă ale imaginarului şi ale discursului poetic.

Aceste note pot contura doar câteva aspecte ale şedinţei Clubului Poeţilor desculţi, consacrate Zilei Limba noastră cea română.