Pe data de 10 noiembrie se
împlinesc 65 de ani de la naşterea poetului şi prozatorului Leonard Tuchilatu. S-a născut în 1951 într-o familie de intelectuali din
Bursuceni, raionul Sângerei. A studiat între anii 1973-1975 la Institutul de
Literatură "A. M. Gorki" din Moscova. S-a stins din viaţă la 4
noiembrie 1975.
Cu această ocazie la
biblioteca “O. Ghibu” a fost inaugurată o expoziţie de carte in memoriam L. Tuchilatu, incluzând
volumele care au apărut de-a lungul anilor şi referinţele critice.
Trecut prematur în lumea
umbrelor, L. Tuchilatu, este o prezenţă deosebită în literatura română,
rămânând până astăzi o enigmă pentru cititorii săi. Pe lângă volumele de
versuri, editate postum, în arhiva scriitorului, aşa cum menţionează
cercetătorul Andrei Langa, au fost găsite şi "un şir de însemnări critice
şi reflecţii filosofice" între care "descoperim o vie omogenitate
între ele.
Din întreaga sa creaţie se
întrevede o permanentă căutare întru perfecţionarea limbajului, a formulei
artistice a poeziilor şi a prozei sale. Iată cum vede poetul menirea artei:
"Totdeauna arta a avut menirea de a rezolva lucruri nerezolvabile, de a
ajunge la adevăr. Dacă biologii caută în natură, eu vreau să aflu taina omului
pentru a-l ajuta să se găsească pe sine, să fie mulţumit spiritual, nu numai
material. Vreau o lume ideală" (Reflecţii).
Viaţa şi moartea s-au
intersectat în toată creaţia scriitorului. "Dualismul condiţiei
existenţiale a omului evoluează la L. Tuchilatu spre o voinţă vivace a
spiritului stoic. Sensibilitatea, acutizată de forţa spiritului, îl face să
scrie în Reflecţii: Ar fi timpul cugetărilor privitoare la viaţă
şi moarte. Tot mai mult cred şi parcă nu cred în nemurirea sufletului. E atât
de dureros." (1, p.5)
Poetul a fost mereu în
căutarea frumosului în scurta sa viaţă care i-a fost dat să o trăiască aici pe
pământ fiind cu precădere sub obsesia morţii, a relativităţii lucrurilor, iar
toate acestea l-au făcut să iubească şi mai mult oamenii, natura şi să aibă o
mare dragoste de viaţă.
Poetul L. Tuchilatu a avut un
interes deosebit faţă de mişcarea literară care se înfiripa la începutul
secolului XX, apărută în Germania, - numită mai târziu Expresionism, elementele
căreia se întrevăd în mare parte în opera sa. O dovadă în acest sens sunt şi
însemnările scurte făcute pe paginile manuscrisului său, descoperit după
moartea sa, unde se referă la poezia "viziunilor întunecate" ale lui
Georg Trakl, Georg Heym, Jacob von
Hadis, Arno Holz, Rainer Maria Rilke ş. a. Toţi au lăsat generaţiilor din urmă
opere de o mare vitalitate, care continuă să servească până în prezent drept
modele artistice pentru curentele şi mişcările literare din întreaga lume.L.
Tuchilatu a căutata să se racordeze acestei mişcări dar a tins mereu spre a-şi
păstra autenticitatea şi coloritul naţional. (2, p. 562)
Unicitatea creaţiei lui T.
Tuchilatu a fost relevată mult mai târziu în recenzii şi schiţe comemorative.
Interesul vădit al tânărului creator faţă de modelul expresionist de exprimare
nu ţine doar de simpla asimilare a acestuia, ci contribuie la crearea unei lumi
proprii a autorului şi totul este bazat pe folclorul nostru naţional şi de
simboluri primordiale autohtone: soarele, luna, vântul, izvorul, pădurea etc.
Cercetătorul Andrei Langa avea să menţioneze referindu-se la simbolul central
al creaţiei lui Tuchilatu: "În centrul Universului se află, totuşi, Omul
ca enigmă supremă a naturii. Chipul lui solitar e transfigurat de cele mai
diverse fenomene naturale. Poetul acordă o atenţie deosebită limbajului
utilizat, tinzând spre o cât mai perfectă eufonie. Pentru el muzica este măsura
tuturor lucrurilor capabilă să le cupleze într-o idee comună,
spiritualizată." (2, p.565).
Dominanta liricii lui L.
Tuchilatu rezidă într-o "mitologie a purităţii originale", într-o
experienţă proprie de viaţă. Ceea ce impresionează mai mult este faptul că
misterul vieţii, intuit în lumea înconjurătoare, rămâne intact în poezie.
În unele poezii ale autorului
observăm puternice acente existenţiale, meditative: Am intrat în circuitul
monoton al vieţii/ şi nu ne mai tulbură vre-un soare nou, vreo oră de
zbucium./ Poate când nu ne vom trezi din lâncezeala ce ne-a cuprins
neamul/ vom înţelege mai multe, vom fi poate mai singuri. (Am
intrat în circuitul monoton...).
Poetul refuză formulele patetice
la modă şi adoptă un limbaj arhaico-mitologic,
ceea ce conferă poeziilor sale un univers special. Poeziile sunt
structurate în jurul unor monologuri şi dialoguri vii. Ritmica versurilor vine
din interior. Ea trebuie detectată şi înţeleasă, pentru că, dacă o percepi, îţi
apare în imagine o lume a sunetelor magice. O lume temperată, nostalgică răsună
la lectura unor poezii: Bună seara, mamă!, De toamnă, Iar frunzele cad. Ritmica
lor ne aminteşte de versurile din baladele populare.
O temă preferată a poetului a fost şi cea
a mamei. Imaginea mamei apare universalizată în poemele sale. În poemul „Populară”, mama este cea care a creat
tot ce este mai frumos în această lume: florile, soarele, oamenii… Dragostea de
mamă înseamnă o contopire cu întreg universul. Reflecţiile aupra efemerităţii
vieţii dă o notă nostalgică atmosferei poemului: Maica mea,/ mama florilor,/ mama soarelui,/ mie-mi pare rău de orice om
trecut de sfârşit,/ mie-mi pare rău/ de grădina silită de toamnă/ să-şi lase
haina…
Folclorul este seva din care,
în special, poezia lui L. Tuchilatu, se alimentează continuu. Poemul „Baba de
zăpadă” îşi are rădăcinile tot în folclor. Simbolul central al poeziei
reprezintă societatea în care trăia poetul cu iluziile şi visele deşarte ale
vieţii, care o compun: De câte ori a
murit/ baba de zăpadă,/ şi eu trebuie să cânt/ în numele vieţii.
" Leonard Tuchilatu are
ca şi sora sa Leonida Lari, simţul insolitului, fantasmagoricului, al profeţiei
"negre". În proza sa poematică, scrisă de asemenea prin prisma
sentimentului alunecării în abis, evenimentele par la un moment dat "o
haină de boală", o "câmpie pustiită de toamnă, personajul Nae este un
stejar, ce-şi aruncă ultimele frunze, iar naratorul are senzaţia că îşi îmbracă
singur firele pe mâini, "cătuşe ale nimicului", menţiona M. Cimpoi în
a sa “…istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (3, p. 231). Poeta L. Lari, sora poetului este cea care a avut un
rol considerabil la îngrijirea şi editarea postumă a cărţilor lui L. Tuchilatu.
Deşi plecat atât de
devreme dintre noi, poetul Leonard Tuchilatu, a
lăsat o moștenire literară foarte bogată. Reprezentant al generației
"ochilui al treilea" în literatura basarabeană, L. Tuchilatu este
unul dintre cei mai subtili poeţi ai literaturii romăne, aşa cum au semnalat
majoritatea criticilor literari care s-au ocupat de creaţia sa.
George
Meniuc, este primul care a atras atenţia asupra talentului neobişnuit al lui L.
Tuchilatu, într-o prefață la volumul său de poezie apărut postum:
“Întotdeauna o moarte neașteptată îți pare de necrezut. S-a întâmplat aproape ca în poveste. În poveste Făt-Frumos, pornindu-se în căutarea iubitei Cosânzene, ajunge într-o țară așezată la coadele mărilor, spre soare răsare, și acolo își dă drumul, prin fântână, pe lumea cealaltă, ca să-l răpună pe zmeu. Tuchilatu a mers și el în căutarea frumuseții existențiale umane, a coborât și el, când “cupa zorilor se umple de mărgăritare”, în altă lume. Și nu s-a mai întors”. (4, p.8)
Iar criticul Ion Papuc va menţiona în postfaţa la volumul Sol. Fata Morgana, apărut în 1996: “...Poezia lui Leonard Tuchilatu este ca o cămaşă de erou lipită peste rana mortală, în care versul este chiar izobara sângelui închegat, încât nu îl poţi atinge fără să provoci, să îţi provoci - suferinţe ale cărnii vii. Precum opera aceasta pe veci vie”.
Fenomenul Leonard Tuchilatu a
rămas nu doar un simplu exemplu de creaţie autentică şi de destin scriitoricesc
tragic, aşa cum e interpretat uneori, ci mai este un model de creativitate,
care-şi are discipolii săi, chiar dacă nedeclaraţi. Poetul Leonard Tuchilatu va
rămâne în literatura română o prezenţă care a lăsat urme adânci prin creaţia sa
fiind cu adevărat unul dintre cei mai subtili poeţi şi gânditori români. De
acest lucru se poate convinge origine deschide cărţile sale.“Întotdeauna o moarte neașteptată îți pare de necrezut. S-a întâmplat aproape ca în poveste. În poveste Făt-Frumos, pornindu-se în căutarea iubitei Cosânzene, ajunge într-o țară așezată la coadele mărilor, spre soare răsare, și acolo își dă drumul, prin fântână, pe lumea cealaltă, ca să-l răpună pe zmeu. Tuchilatu a mers și el în căutarea frumuseții existențiale umane, a coborât și el, când “cupa zorilor se umple de mărgăritare”, în altă lume. Și nu s-a mai întors”. (4, p.8)
Iar criticul Ion Papuc va menţiona în postfaţa la volumul Sol. Fata Morgana, apărut în 1996: “...Poezia lui Leonard Tuchilatu este ca o cămaşă de erou lipită peste rana mortală, în care versul este chiar izobara sângelui închegat, încât nu îl poţi atinge fără să provoci, să îţi provoci - suferinţe ale cărnii vii. Precum opera aceasta pe veci vie”.
Referenţe bibliografice:
Literatură artistică:
-
Sol (Poezii). – Chişinău: Literatura
artistică, 1989.
-
Fata Morgana (Poezii şi proză). – Chişinău:
Literatura artistică, 1989.
-
Sol. Fata Morgana. Poezie şi proză. / A.
Langa. Prefaţă.– Bucureşti, Chişinău: Editura “Crater” : Editura
“Glasul”, 1996.
Literatură critică:
1) A. Langa.
Leonard Tuchilatu: crteaţie prin destin :
(portret literar). – Bucureşti: Ed.
“V. Cârlova”, 1996, p.5.
2) Literatura română postbelică. – Chişinău:
Tipografia Centrală, 1998 // Andrei Langa. Revelaţie şi mister în poezia lui L.
Tuchilatu, p. 562.
3) Mihai Cimpoi. O istorie deschisă a
literaturii române din Basarabia. – Chişinău: Editura Arc, 1996, p. 231.
4) George
Meniuc. Lumea sonoră. // În volumul: Leonard Tuchilatu. Fata Morgana. –
Chișinău: “Literatura artistică”, 1989, p. 8.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu