joi, 10 noiembrie 2016

Leonard Tuchilatu - unul dintre cei mai subtili poeţi români

        
        Pe data de 10 noiembrie se împlinesc 65 de ani de la naşterea poetului şi prozatorului Leonard Tuchilatu. S-a născut în 1951 într-o familie de intelectuali din Bursuceni, raionul Sângerei. A studiat între anii 1973-1975 la Institutul de Literatură "A. M. Gorki" din Moscova. S-a stins din viaţă la 4 noiembrie 1975.
            Cu această ocazie la biblioteca “O. Ghibu” a fost inaugurată o expoziţie de carte in memoriam L. Tuchilatu, incluzând volumele care au apărut de-a lungul anilor şi referinţele critice.
         Trecut prematur în lumea umbrelor, L. Tuchilatu, este o prezenţă deosebită în literatura română, rămânând până astăzi o enigmă pentru cititorii săi. Pe lângă volumele de versuri, editate postum, în arhiva scriitorului, aşa cum menţionează cercetătorul Andrei Langa, au fost găsite şi "un şir de însemnări critice şi reflecţii filosofice" între care "descoperim o vie omogenitate între ele.
         Din întreaga sa creaţie se întrevede o permanentă căutare întru perfecţionarea limbajului, a formulei artistice a poeziilor şi a prozei sale. Iată cum vede poetul menirea artei: "Totdeauna arta a avut menirea de a rezolva lucruri nerezolvabile, de a ajunge la adevăr. Dacă biologii caută în natură, eu vreau să aflu taina omului pentru a-l ajuta să se găsească pe sine, să fie mulţumit spiritual, nu numai material. Vreau o lume ideală"  (Reflecţii).
           Viaţa şi moartea s-au intersectat în toată creaţia scriitorului. "Dualismul condiţiei existenţiale a omului evoluează la L. Tuchilatu spre o voinţă vivace a spiritului stoic. Sensibilitatea, acutizată de forţa spiritului, îl face să scrie în Reflecţii: Ar fi timpul cugetărilor privitoare la viaţă şi moarte. Tot mai mult cred şi parcă nu cred în nemurirea sufletului. E atât de dureros." (1, p.5)
             Poetul a fost mereu în căutarea frumosului în scurta sa viaţă care i-a fost dat să o trăiască aici pe pământ fiind cu precădere sub obsesia morţii, a relativităţii lucrurilor, iar toate acestea l-au făcut să iubească şi mai mult oamenii, natura şi să aibă o mare dragoste de viaţă.
         Poetul L. Tuchilatu a avut un interes deosebit faţă de mişcarea literară care se înfiripa la începutul secolului XX, apărută în Germania, - numită mai târziu Expresionism, elementele căreia se întrevăd în mare parte în opera sa. O dovadă în acest sens sunt şi însemnările scurte făcute pe paginile manuscrisului său, descoperit după moartea sa, unde se referă la poezia "viziunilor întunecate" ale lui Georg Trakl, Georg  Heym, Jacob von Hadis, Arno Holz, Rainer Maria Rilke ş. a. Toţi au lăsat generaţiilor din urmă opere de o mare vitalitate, care continuă să servească până în prezent drept modele artistice pentru curentele şi mişcările literare din întreaga lume.L. Tuchilatu a căutata să se racordeze acestei mişcări dar a tins mereu spre a-şi păstra autenticitatea şi coloritul naţional. (2, p. 562) 
         Unicitatea creaţiei lui T. Tuchilatu a fost relevată mult mai târziu în recenzii şi schiţe comemorative. Interesul vădit al tânărului creator faţă de modelul expresionist de exprimare nu ţine doar de simpla asimilare a acestuia, ci contribuie la crearea unei lumi proprii a autorului şi totul este bazat pe folclorul nostru naţional şi de simboluri primordiale autohtone: soarele, luna, vântul, izvorul, pădurea etc. Cercetătorul Andrei Langa avea să menţioneze referindu-se la simbolul central al creaţiei lui Tuchilatu: "În centrul Universului se află, totuşi, Omul ca enigmă supremă a naturii. Chipul lui solitar e transfigurat de cele mai diverse fenomene naturale. Poetul acordă o atenţie deosebită limbajului utilizat, tinzând spre o cât mai perfectă eufonie. Pentru el muzica este măsura tuturor lucrurilor capabilă să le cupleze într-o idee comună, spiritualizată." (2, p.565).
         Dominanta liricii lui L. Tuchilatu rezidă într-o "mitologie a purităţii originale", într-o experienţă proprie de viaţă. Ceea ce impresionează mai mult este faptul că misterul vieţii, intuit în lumea înconjurătoare, rămâne intact în poezie.
         În unele poezii ale autorului observăm puternice acente existenţiale, meditative: Am intrat în circuitul monoton al vieţii/ şi nu ne mai tulbură vre-un soare nou, vreo oră de zbucium./ Poate când nu ne vom trezi din lâncezeala ce ne-a cuprins neamul/ vom înţelege mai multe, vom fi poate mai singuri. (Am intrat în circuitul monoton...).
         Poetul refuză formulele patetice la modă şi adoptă un limbaj arhaico-mitologic,  ceea ce conferă poeziilor sale un univers special. Poeziile sunt structurate în jurul unor monologuri şi dialoguri vii. Ritmica versurilor vine din interior. Ea trebuie detectată şi înţeleasă, pentru că, dacă o percepi, îţi apare în imagine o lume a sunetelor magice. O lume temperată, nostalgică răsună la lectura unor poezii: Bună seara, mamă!, De toamnă, Iar frunzele cad. Ritmica lor ne aminteşte de versurile din baladele populare.
         O temă preferată a poetului a fost şi cea a mamei. Imaginea mamei apare universalizată în poemele sale. În poemul „Populară”, mama este cea care a creat tot ce este mai frumos în această lume: florile, soarele, oamenii… Dragostea de mamă înseamnă o contopire cu întreg universul. Reflecţiile aupra efemerităţii vieţii dă o notă nostalgică atmosferei poemului: Maica mea,/ mama florilor,/ mama soarelui,/ mie-mi pare rău de orice om trecut de sfârşit,/ mie-mi pare rău/ de grădina silită de toamnă/ să-şi lase haina…
         Folclorul este seva din care, în special, poezia lui L. Tuchilatu, se alimentează continuu. Poemul „Baba de zăpadă” îşi are rădăcinile tot în folclor. Simbolul central al poeziei reprezintă societatea în care trăia poetul cu iluziile şi visele deşarte ale vieţii, care o compun: De câte ori a murit/ baba de zăpadă,/ şi eu trebuie să cânt/ în numele vieţii.
         " Leonard Tuchilatu are ca şi sora sa Leonida Lari, simţul insolitului, fantasmagoricului, al profeţiei "negre". În proza sa poematică, scrisă de asemenea prin prisma sentimentului alunecării în abis, evenimentele par la un moment dat "o haină de boală", o "câmpie pustiită de toamnă, personajul Nae este un stejar, ce-şi aruncă ultimele frunze, iar naratorul are senzaţia că îşi îmbracă singur firele pe mâini, "cătuşe ale nimicului", menţiona M. Cimpoi în a sa “…istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (3, p. 231). Poeta L. Lari, sora poetului este cea care a avut un rol considerabil la îngrijirea şi editarea postumă a cărţilor lui L. Tuchilatu.
         Deşi plecat atât de devreme dintre noi, poetul Leonard Tuchilatu, a lăsat o moștenire literară foarte bogată. Reprezentant al generației "ochilui al treilea" în literatura basarabeană, L. Tuchilatu este unul dintre cei mai subtili poeţi ai literaturii romăne, aşa cum au semnalat majoritatea criticilor literari care s-au ocupat de creaţia sa.
          George Meniuc, este primul care a atras atenţia asupra talentului neobişnuit al lui L. Tuchilatu, într-o prefață la volumul său de poezie apărut postum: 
         “Întotdeauna o moarte neașteptată îți pare de necrezut. S-a întâmplat aproape ca în poveste. În poveste Făt-Frumos, pornindu-se în căutarea iubitei Cosânzene, ajunge într-o țară așezată la coadele mărilor, spre soare răsare, și acolo își dă drumul, prin fântână, pe lumea cealaltă, ca să-l răpună pe zmeu. Tuchilatu a mers și el în căutarea frumuseții existențiale umane, a coborât și el, când “cupa zorilor se umple de mărgăritare”, în altă lume. Și nu s-a mai întors”. (4, p.8) 
         Iar criticul Ion Papuc va menţiona în postfaţa la volumul Sol. Fata Morgana, apărut în 1996: “...Poezia lui Leonard Tuchilatu este ca o cămaşă de erou lipită peste rana mortală, în  care versul este chiar izobara sângelui închegat, încât nu îl poţi atinge fără să provoci, să îţi provoci - suferinţe ale cărnii vii. Precum opera aceasta pe veci vie”.
          Fenomenul Leonard Tuchilatu a rămas nu doar un simplu exemplu de creaţie autentică şi de destin scriitoricesc tragic, aşa cum e interpretat uneori, ci mai este un model de creativitate, care-şi are discipolii săi, chiar dacă nedeclaraţi. Poetul Leonard Tuchilatu va rămâne în literatura română o prezenţă care a lăsat urme adânci prin creaţia sa fiind cu adevărat unul dintre cei mai subtili poeţi şi gânditori români. De acest lucru se poate convinge origine deschide cărţile sale.
        
Referenţe bibliografice:

     Literatură artistică:
-         Sol (Poezii). – Chişinău: Literatura artistică, 1989.
-         Fata Morgana (Poezii şi proză). – Chişinău: Literatura artistică, 1989.
-         Sol. Fata Morgana. Poezie şi proză. / A. Langa. Prefaţă.– Bucureşti,    Chişinău: Editura “Crater” : Editura “Glasul”, 1996.

Literatură critică:
     1)  A. Langa.  Leonard Tuchilatu: crteaţie prin destin : (portret literar). – Bucureşti:    Ed. “V. Cârlova”, 1996, p.5.  
     2)  Literatura română postbelică. – Chişinău: Tipografia Centrală, 1998 // Andrei Langa. Revelaţie şi mister în poezia lui L. Tuchilatu, p. 562.
     3)  Mihai Cimpoi. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. – Chişinău: Editura Arc, 1996, p. 231.
     4) George Meniuc. Lumea sonoră. // În volumul: Leonard Tuchilatu. Fata Morgana.  –  Chișinău: “Literatura artistică”, 1989, p. 8.                                                                                          

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu