În ziua de 26
octombrie 2016, în Sala Nuciferă a
Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, a fost organizată o oră de lectură în cadrul
căreia s-a citit şi discutat un fragment din romanul „Arta refugii. O copilărie
Transilvană” de Paul Goma.
Ultimele subcapitole „Să nu plângi”, „Să nu plângi” şi
„Nu plâng!” au sensibilizat publicul în mod special, pentru că ele exprimă
forma cea mai aprigă a durerii: râdem ca să înăbuşim plânsul. „Să nu plângi,
când râde mama?” se întreabă personajul principal al romanului.
După lecturarea subcapitolelor amintite
mai sus, participanţii au selectat propoziţiile, frazele care sunt relevante
pentru reconstituirea portretului mamei lui Paul Goma.
„Mama mea nu s-a schimbat aproape deloc.
Mama mea e mama mea, nu se schimbă – să nu plângi, că.
Mama mea. Mama mea.
Mama-mama-mama. Cea mai grozavă mamă din lumea-mare.
Se opreşte la doi paşi de
mine. Ţine buzele strânse. I-s strânse de tot buzele. Nu înţeleg, dar aşa e
mama mea, grozavă; cu gura închisă, cu gura strânsă-pungă, zice tărişor:
–
Regulamentul
permite unei mame să-şi îmbrăţişeze copilul?”
„Mă îndepărtează de la
pieptul ei, mă priveşte, îmi râde, apoi iar mă apropie şi mă strânge tare-tare.
O strâng şi eu – nu prea tare, am crescut mult, nu-mi pot controla forţele.”
„Dar mama râde şi face din
cap, aşa, că adică, ia te uită ce forţă! Mă îndepărtează, mă apropie, râde, în
continuare, însă cu lacrimi; râde cu icnituri de plâns, suspină cu chicote de
râs. Şi tot plângând şi tot râzând şi tot mirosind a jeg şi a cacapipi şi a
muced, mama mea îmi strecoară, îmi picură în ureche, pe silabe – cuvinte:
scurte, numai subiecte, fără predicate.”
Scena
din finalul romanului, relevă şi o parte din portretul lui Paul devenit de
curând un tânăr. El este copleşit de emoţii şi lacrimi, dovadă a faptului că
trauma psihologică nu l-a abrutizat: „Să nu plângi, când râde mama?”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu