Mărţişorul - gingaşul vestitor al primăverii

Chiar dacă ni se va părea neobişnuit, mărţişorul denumit popular şi mărţiguş sau marţ, gingaşul vestitor al primăverii, micuţul mesajer al prieteniei sau dragostei oferit reprezentantelor  sexului frumos este, de fapt, o reminescenţă a cultului Soarelui, care, sub forma unor datini, credinţe, eresuri şi tradiţii populare, s-a păstrat la noi până în jurul sec. XX.

Fetele şi femeile tinere purtau mărţişoare pentru a sărbători venirea primăverii. În acelaşi timp, mărţişorul era un adevărat ,,talisman solar’’, cu rol în îndeplinirea unui rit arhaic de înfrumuseţare, născut din credinţa că ,,oricine poartă mărţişor nu va avea pistrui tot anul’’.

Cum decurgea acest ritual? Fetele sau femeile ieşeau de cum se disprimăvera în grădină sau în câmp, luau mărţişorul şi îl aruncau în sus, spre Soare, zîcând: ,,Sfinte Soare, sfinte Soare, / dăruiescu-ţi mărţişoare, / în locu lor mă fereşte / de pistrui ce mâ-nnegreşte. / Ia-mi te rog negreţele / şi dă-mi albeţele, / fă-mi faţa ca o floare / sfinte Soare, sfinte Soare’’.

De unde vine termenul de mărţişor? El este legat de numele popular care s-a dat acestei luni de primăvară care, după unii folclorişti, este asociată cu zeul războiului – Marte, deoarece în Imperiul Roman, la Idele lui Marte. Când iarna nu era încă pe sfârşite şi zăpada de abia se topea, puteau începe campaniile războinice.

Aşadar, cele două culori ale mărţişorului ar fi însemnat vitalitate (roşu) şi victorie (alb), apoi s-ar fi crezut că reprezintă purificarea şi inaugurarea.

La romani şi, mai târziu, la scoţieni, exista obiceiul de a se pune la gâtul copiilor un talisman contra deochiului, de formă rotundă, care simboliza Soarele.

Preluată în timp tradiţia, cel mai reprezentativ talisman la români era bănuţul de argint, pe care părinţii îl puneau la gâtul sau mâna copiilor, indiferent de sex, în luna martie – nu ca dată fixă, ci atunci când apărea luna nouă, înainte de răsăritul soarelui, pentru ,,a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii şi peste vară să nu-i scuture frigurile’’. Acest bănuţ purta  numele de mărţişor, iar obiceiul era cunoscut în toate regiunile locuite de români.  Şnurul de care se agăţa bănuţul reprezenta cele 365 de zile ale anului şi iniţial a fost făcut din două fire răsucite, din lână albă şi neagră, sau albă şi albastră, alcătuind ,,funia anului’’ care leagă iarna şi vara, dar reprezintă şi simbolul dualismului, a luptei contrariilor: viaţa care învinge moartea, sănătatea învinge boala, lumina – întunericul.

Legenda spune că această funie ar fi fost împletită de Baba Dochia, în zilele când urca cu oile pe munte. Asemenea zeiţelor Moire din mitologia greacă, cu Parcele din mitologia romană, cu Laima-Dalia din mitologia ţărilor baltice, similare cu Feele în Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda sau cu Ursitoarele noastre, care torc firul vieţii la naşterea pruncului. Se spune că Baba Dochia toarce firul anului, la ,,naşterea anului calendaristic’’ şi străvechiul început de an agrar, adică primăvara.

Credinţa era că cei care purtau mărţişorul ,,nu vor fi pârliţi de soare pe timpul verii, vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgostoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi’’.

Purtarea mărţişorului, adică a banului găurit, de aur, argint, sau aramă, era de fapt un ritual magic, el trebuia ţinut la gât sau la mână un anumit timp, în funcţie de zona etnografică, în unele regiuni până la venirea berzelor, care ,,trebuiau să ia negreaţa şi să aducă albeaţa’’, în altele se scotea cu ocazia unor sărbători de primăvară.

Apoi, cu acest ban, fetele cumpărau caş sau brânză şi vin roşu – pentru a fi un an întreg albe la faţă şi roşii în obraz, iar şnurul bicolor era aruncat sau agăţat de un pom fructifer sau arbust înflorit – zarzăr, măr, vişin, cireş, măceş, trandafir etc., şi felul în care-i mergea pomului în tot timpul anului era de bun sau rău augur pentru proprietara mărţişorului.

O altă legendă spune că Baba Dochia, umblând cu oile prin pădure, torcea lână din furcă şi, găsind o pară, i-a făcut o gaură, legând-o cu un fir de aţă. Asta a fost de 1 martie şi de atunci s-a  răspândit obiceiul.

Pe  la mijlocul sec. XIX, amuleta care apăra de boli, deochi, friguri, considerată dădătoare de noroc, sănătate şi bunăstare, a fost adoptată şi de orăşeni, astfel datina s-a păstrat, devenind una dintre cele mai îndrăgite tradiţii neaoş româneşti. În locul banului găurit s-au făcut tot felul de mici figurine – tot cu rol de amuletă, simbolizând norocul – cum ar fi clasica potcoavă, trifoiul cu patru foi, coşarul, buburuza sau, primăvara – ghiocelul, iar în timp imaginaţia creatorilor a devenit foarte fecundă, ne mai având nici o legătură cu semnificaţia iniţială a amuletei. Şnurul ,,de arnici şi găitan’’ a fost înlocuit cu fir de mătase, păstrându-se culorile roşu/alb, cu înţeles simbolic. Obiceiul s-a extins, 1 martie – Mărţişorul devenind o zi în care fiecare reprezentantă a sexului frumos primeşte acest dar, simbol al primăverii, al dragostei sau prieteniei.

Chiar dacă semnificaţia lui la oraşe nu se cunoaşte şi în bună parte s-a uitat şi în lumea satului, datina este deosbită, ea ilustrează încă o dată căldura şi gingăşia sufletului neamului nostru.