Cititorii Bibliotecii „Onisifor Ghibu” au descoperit demult că poezia lui
Nichita Stănescu vine spre ei cu un sunet
al său încă neauzit, cu un fel de exuberanţă şi farmec şi chiar cu unele
intenţii de cuceritor al domeniului lui.
A intra în conştiinţa publică înseamnă, în realitate, a păşi şi a se difuza
în inconştientul public.
Ceea ce i-a făcut pe un grup de studenţi de la Facultatea de Litere,
U.S.M., tutelaţi de doctorul în
filologie Marin Postu să lanseze la simpozionul literar-ştiinţific – Geneza Universului în opera lui Nichita
Stănescu.
Fireşte că poezia lui Nichita
Stănescu se angajează într-o experienţă
totală de limbaj; de aici şi deosebitele comunicări ale Feliciei Capcanari
(Hazardul poetic stăncian), a Olgăi
Apolonic (caracterul impresionist al
textelor poetice stănesciene), a Cristinei Cosnicean (Motivul pietrei în lirica lui Nichita. Stănescu şi Anatol Codru) şi
a Elenei Antofică (Temporalitatea
înţeleasă stănescian) ce au demonstrat capacitatea poetului a sustrage
materiale verbale, de a fi dincolo de acest limbaj şi de a-şi transcende
condiţia ontologică.
Doctorul în filologie Marin Postu s-a axat pe un anumit sistem de semne, ce se autosemnifică pe sine într-un proces
continuu, la care poetul Nichita Stănescu participă în mod voluntar sau
involuntar, fiind obligat la aceasta de evoluţia firească a formelor de
expresie.
Poetul Nichita Stănescu ne face să râdem, dar şi să plângem, din vario motive decât ne putem închipui şi
putem fi siguri că acestea sunt la fel de autentice şi de îndreptăţite ca şi
cele ţinând de domeniul evidenţei. Suferinţa de a fi „unic” şi ceea de a fi prea „general”
ne-a convins că este un poet mare, şi a obţinut şi în acest început de mileniu,
dreptul de a fi ascultat, dreptul de a fi conştientizat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu