Gheorghe Grigurcu – un simbol al intransigenţei (16 aprilie 1936) 80 de ani de la naştere

Expoziţie virtuală

Grigurcu, Gheorghe. Un trandafir învaţă matematica. – Bucureşti: Ed. pentru Literatură, 1968. – 78 p.

Un trandafir învaţă matematica

în zona-n care codrul îşi explică umbrele

iar noi privim spectacolul uimiţi.

Un trandafir se-adună şi se scade

doar cu sine însuşi

necunoscîndu-ne.

            Unul dintre reperele cele mai avansate pe linia modernismului îl reprezintă poezia lui Gheorghe Grigurcu, apreciat şi în calitate de critic literar. Caracteristica principală a poetului este puternica sa năzuinţă spre concentrarea lirică, despuierea expresiei de orice retorism.

Poet de autentică vibraţie şi ţinută intelectuală, Gheorghe Grigurcu şi-a găsit formula lirică proprie în peisajul poeziei noastre, absorbind atât de personal unele influienţe, încât acestea nu mai pot fi indicate fără riscul asocierilor gratuite. Este unul din poeţii care indică zona experienţelor moderne pe care le încearcă astăzi lirismul românesc.

Grigurcu, Gheorghe. Salută viaţa. – Bucureşti: Albatros, 1972. – 78 p.

           

            “Dacă ar exista un tablou al elementelor poetice similar celui creat de Mendeleev, atunci opera lui Gheorghe Grigurcu ar trebui introdusă în căsuţa metalelor rare, care dau duritatea (...) el este, după opinia noastră, unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei sale.”

(Marian Popa)

Grigurcu, Gheorghe. Înflorirea lucrurilor. – Timişoara: Facla, 1973. – 72 p.

            “Optând pentru o raţiune specifică poeziei, alta decât raţiunea propriu-zisă, Gheorghe Grigurcu se înscrie printre poeţii care încearcă să recreeze limbajul liric.”

(Al. Piru)

Grigurcu, Gheorghe. Amintiri din epoca de platină. – Chişinău: ARC, 2000. – 358 p.

            Paginile ce urmează, cu foarte puţine excepţii, au apărut, într-un ritm săptămânal, începând cu data de 15 iulie 1997, în coloanele ziarelor bucureştene România liberă şi Cotidianul. În pofida titlului jucăuş sub care le-am aşezat, Amintiri din epoca de platină, ele îşi doresc un caracter grav, constituind o frântură din cronica prezentului nostru comun, prezent care, deşi se reclamă de la Revoluţia anticomunistă, relevă, din păcate, destule aspecte ce nu ne îngăduie a uita “epoca de aur”.

Grigurcu, Gheorghe. Fiindcă. – Bucureşti: Vinea, 2005. – 98 p.

Aproape-ai căzut aproape eşti singur

În vreme ce trupul ţi se surpă aidoma unui mic

                                                            castel de nisip

făurit de-un copil

şi te-ntorci dintr-odată şi-ţi spui:

frumuseţea nu e nici viaţă nici moarte

dincolo sunt stelele aici doar luminile lor

jucând într-un fim.

Grigurcu, Gheorghe. Şterge soarele de praf ca pe-o mobilă. – Bucureşti: Vinea, 2006. – 150 p.

Şterge Soarele de praf ca pe-o mobilă

lustruieşte-l cu gândul dus în altă parte

apoi deretică-n continuare fă ordine-n

restul odăii năpădit de umbrele ude

ale unei ploi care n-a căzut niciodată

şi-n cele din urmă du-te la fereastră priveşte

copia de pe cer a Soarelui din casa ta

atât de izbutită încât juri că e cel adevărat.

Grigurcu, Gheorghe. Portretul vântului. – Bucureşti: Vinea, 2011. – 80 p.

A făcut un portret al vântului

într-o încăpere închisă

dar nu l-a terminat

(mereu lipsea câte ceva

ba un tremur al buzei o roşeaţă o paloare

ba un rictus al nepăsării celei preaomeneşti)

până când într-o zi a deschis fereastra

lăsând înăuntru o trâmbă de aer cald

şi portretul s-a desăvârşit de la sine.