Revistă bibliografică
Goma, Paul. Din calidor / Paul
Goma. – Ch. : Lumina, 2010. – 295 p.
,,Stau în calidorul casei din Mana.
Privesc spre locul dintre poarta mare şi portiţă,
acum neted ca în palmă, şlefuit, lustruit, dichisit – ca o curte de şcoală ce este.
Ştiu (acum) că acolo a fost ruina pe care tata nici bojdeucă nu voia să o
numească; ştiu, acum, că acea ruină, reparată cum dăduse Dumnezeu este locul în
care s-a născut fratele meu, Petrică; şi în care a murit. Şi ştiu – cum să nu
ştiu – că acolo am fost, nu conceput, ci zămislit; şi, după nouă luni – eram de
faţă – tot (pe-)acolo m-am născut. Îmi place această formă implicativă: m-am
născut. Ştiu – doar eram acolo: dacă nu voiam, nu ieşeam la lumină. Atunci.
Din acum, de aici, privesc din calidor.
Îmi spun că aş vrea şi eu să-mi pot spune:
,,Uite: aici m-am născut’’ – şi să arăt ceva aflat
încă în picioare: un ciot de zid, un ciob de horn, dezafumat de timp şi
micşorat – şi nu doar pământul: neted, şters bine-bine.
Nu doar pământul, cu un gest rotunjit de
nehotărâre şi care ar voi să zică:
,,Pe-aici, pe undeva...’’
Dacă acum, după jumătate de veac, nu va mai fi existând nici casa-şcoală
cea făcută de tata cu mânurile lui – n-are importanţă: ea continuă să fie, în
amintirile mele directe, în amintirile alimentate de aminitirile părinţilor, de
fotografi – de aer...''
Goma, Paul. Gherla-Lăteşti / Paul
Goma. – Bucureşti : Anamoral, 2007. – 298 p.
,,...am simţit că nu mai pot, că nu se mai poate,
că nu voiam să spun, să le spun, să-i rog, să-i rog frumos să se oprească (...)
ca să nu se întâmple acel ceva cu adevărat insuportabil, dar nu puteam rosti
nici un cuvânt, nu puteam face nici un gest, nici măcar cu ochii nu mă puteam
ruga, nu-i puteam ruga frumos, eram un sac de antrenament, un sac de fasole care
nu vorbeşte, nu urlă, nu roagă, nu se apără
şi am făcut pe mine
N-ar fi trebuit.
N-ar fi trebuit să povestesc.
N-ar fi trebuit să rostesc, să spun aceste cuvinte
– ca să menajez urechile cui?
toată durerea adunată în carne, în oase, în fundul
ochiului, în memorie (...) toate astea nu făceau cât
cât asta
la ce mai poate sluji un bărbat care face pe el
(...)
eu plângeam, ar fi fost bine să pot plânge, nu
loviturile, nu ele mă atingeau plângeam pentru că pentru că pentrucăpen
şi-atunci pentru prima dată de la arestare, pentru
prima oară în viaţă, am spus, mi-am spus, le-am spus:
EI, LASĂ...
EI, LASĂ...
şi m-am hotărât să nu-i uit în
vecii vecilor
nu să mă răzbun, ci mai crunt:
SĂ NU-I UIT,
SĂ-I NEUIT EU ÎNTR-O CARTE
şi mai ales, mai ales:
SĂ NU-I
TAC – SĂ-I NETAC’’.
Goma, Paul. Jurnal 2006 / Paul
Goma. – Bucureşti : Anamoral, 2007. –756 p.
Marţi, 12
septembrie 2006
Hezlobolahii au organizat ieri la Beirut o mare demonstraţie.
Oratorul – un şeic – a spus cam aşa:
,,Noi am provocat războiul, noi l-am câştigat’’.
Ce minciună! Ce gafă, ce eroare!
Chiar dacă ei provocaseră războiul (de parcă ar fi
de laudă!), nu ei îl câştigaseră. Nimeni nu câştigase acest război nenorocit.
Oricum, războiul fusese pierdut de sutele de civili ucişi, copii, femei,
bătrâni, cu toţii nevinovaţi; pierdut de casele distruse, de podurile,
şoselele, de bisericile, de moscheile năruite, sau de cele din fâşia ocupată de
israelieni , pângărite cum numai sioniştii barbari sunt în stare să pângărească
lăcaşurile de cult ale goi-lor; de
livezile, viile, ogoarele, izvoarele arate de şenilele tancurilor israeliene şi
infestate de ,,bombiţe’’. Colac peste pupăză: bărboşii au cerut demisia
actualului guvern ,,antisirian’’. Asta nu mai este o scăpare, ci o eroare care
ar putea avea consecinţe nefaste. Fiindcă nu cu hezbolahii (autori ai
atentatelor împotriva francezilor şi americanilor, în urmă cu peste zece ani)
se solidarizaseră Occidentalii deunăzi, cei care, după ezitări, după
tergiversări puturoase, ticăloase (USA, Anglia), în cele din urmă, au oprit
mâna ucigaşă a Israelului – ci cu guvernul de la Beirut , cel ,,antisirian’’,
aşa slab, ineficace, neputincios de peste 20 ani (iar armata de 40), dar garant
al unei cât de câte democraţii. Dacă lucrurile merg pe aceeaşi pantă săpunită,a
tunci se profilează un alt război. Tot ,,asimetric’’: de astă dată cei
înarmaţi, cei dedaţi cu războiul vor fi libanezii şiiţi, altfel spus:
hezbolahoo, iar ceilalţi: creştinii şi o parte dintre palestinieni, musulmani;
,,ţivili’’ de nevindecat, mai cu seamă urmaşii direcţi (!) ai fenicienilor:
negustori şi manufactorezi.
La caz de aşa ceva israelienii vor pute şede,-n cur şî be titiun,
privind , pe sub pleoape leneşe, la întruciderea goi-lor, fără a mai avea
nevoie de contribuţia lor foaaaarte umanitară.''
Goma, Paul. Ostinato / Paul Goma.
– Bucureşti : Anamoral, 2007. – 230 p.
,,Oameni buni, fraţilor, mucles în celulă, credeţi
că de clanţă ducem noi lipsă?, vă-nşelaţi : ăl cu cheie a făcut uşile fără
clanţă pe dinăuntru, nu pentru că i-ar fi frică să nu evadăm. Oameni buni şi
oameni buni- cei cu cheia ne-au furat,
nu doar daravela cu care se descuie uşa, ne-au confiscat ceea ce nu se confiscă
– de-o pildă matale, nea Georgică, să nu mai poţi zice: De am chef, mă duc la
uşă, apăs clanţa, după aia văd ce-i de făcut, dau un tur pe coridor, o raită
prin curte, îmi fac de lucru pe sub ferestrele de la secţia de femei, ori numai
aşa, casc gura la nouri, dacă nu, rămân aici, în prag, rezemat de canat şi beau tutun, oameni bui şi oameni buni, ei
ne-au jefuit nu de clanţa de fier, cea adevărată, ne-au furat-o pe cealaltă,
cea care ne place nouă să ştim că se află acolo unde e omeneşte să se afle,
chiar mincinoasă, de nefolosit, dar promisiune, posibiliate.
Oamenii tac. Aşteaptă. Convinşi că voi cere pentru ei, nu în numele şi
al lor. S-au obişnuit să aştepte, să vadă: se pot strecura făr pagube prin
găuri date de alţii, fraierii, tolomacii?, ai zice că neamul nostru a făcut, de
veacuri, de milenii, nu catedrale ci pţrnăi şi s-a dedat ca mioara cu, zi-i pe
nume, capul-ce-se-apleacă, pe ei neamul îi împinge în faţă, el ascunzându-se
sub laviţă, fraierul să facă şi serviciul ăsta, că el tot nu mai are nimic de pierdut, pe când el, hă-hă,
are mamă, chiar cumnat – ah, cumnatul la neamul nostru de profitori păguboşi!
Aşa au supravieţuit ai noştri ca brazii: răbdând, aşteptând, tremurân, făcând
mişto de stăpân – în şoaptă.
Goma, Paul. Sabina / Paul Goma. –
Bucureşti : Universal Dalsi, 2005. – 337 p.
Până la căderea comunismului, în timp ce în
România Paul Goma era interzis total, cărţile sale erau publicate la cele mai
prestigioase edituri din Occident, astfel încât astăzi Paul Goma este autorul
român cu cele mai multe cărţi (12 titluri) traduse în franceză, germană,
olandeză, suedeză şi engleză.
Prima parte a romanului ,,sabina’’ a fost
publicată în România în 1990. Versiunea integrală a romanului apare acum pentru
prima dată.
***
,,Paul Goma este unul din acei scriitori care cred
ferm în dreptate şi adevăr şi ca atare îşi asumă sarcina de a semnala şi
înfiera prin condeiul lor nelegiuirea şi minciuna. (...) Opera lui Paul Goma
deţine un loc ce trebuia cu orice preţ ocupat de un autor în stare de a
consemna fără nici o dfială acea realitate căreia altfel îi erea interzis a-şi
privi chipul în oglindă’’
Ion Negoiţescu (1990)
***
,,Paul Goma ar fi trebuit să fie primul invitat de
onoare al României postrevoluţionare. Cu toţii – politicieni, scriitori sau
oameni de rând – îi datorăm această recunoaşter simbolică şi tardivă a ceea ce
a făcut el împotriva comunismului şi pentru noi’’.
Al. Cistelecan (1991)
Goma, Paul. Săptămâna roşie /
Paul Goma. – Bucureşti : Anamoral, 2007. – 446 p.
Eseul de faţă a fost atacat cu vehemenţă, cu
urlete, cu bale, cu ameninţări – din partea holocaustologilor evrei, ne-evrei.
Deşi autor şi text au fost acuzaţi de
,,antisemitism’’, neovâşinskii s-au păzit ca de foc să producă citate...
De ce? Pentru că răsfoind acest obiect-carte
înţeleseseră: eseul conţinut nu este un ,,pamflet’’, ci o tentativă de a pune
pe două coloane faptele-rele ale românilor împotriva evreilor şi faptele-rele
ale evreilor împotriva românilor. Dacă ar cita – crect, nu falsificator, ca Al.
Florian – ar îngădui cititorului de buă credinţă să constate că Shoah nu este
unicul genocid din istoria omenirii, iar evreii nu sunt singurele victime
nevinovate – ba, mai cu seamă în Imperiul Bolşevic (şi azi, în Israel), călăi.
Or cititorul nu trebuie să afle adevărul-adevărat, ci doar adevărul lor, al
holocaustologilor.
Mai înţeleseseră – însă nu au recunoscut vreodată,
în scris: oricare citat onest, netrunchiat, pus între ghilimele poate pricinui,
nu o lovitură dată ,,antisemitului’’ de autor, ci una bumerang încasată de
antisemitizator.
Se vede că această constatare i-a făcut pe mulţi
dintre holocaustologii acuzatori cu bunul-la-toate: ,,Antisemitule!’’, să
fabrice termeni ca mostrul de logică şi de limbă: ,,trivial negaţionism’’ (sic)
şi să ameninţe cu ,,Ordonanţa, Ordonanţa!’’.
Apoi să închidă cu mânie cartea, fără a observa că
titlul-subtitlul sună:
Săptămâna
Roşie 28 iunie-3 iulie 1940
sau
Basarabia
şi Evreii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu