(15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)
Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii
Astăzi se împlinesc 126 de ani de când
suntem mai săraci fără Mihai Eminescu. Vă îndemnăm să ținem un moment de
reculegere în cinstea Marelui Poet.
„Ca toți poeții naționali,
Eminescu ține într-un fel de ordinea
Naturii; el este un element primordial al cosmosului românesc, alături de
apă și foc, munte și mare, răsărit și apus”. Cu aceste cuvinte, Ștefan Augustin
Doinaș definea succint locul lui Eminescu în cultura noastră națională.
 „Eminescu a dat poeziei
românești dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce
Eminescu este o lume de mare vastitate în spațiu și în timp și în care
privirea cugetătorului pătrunde până în punctele cele mai tăinuite ale
sufletului omenesc și până în concepțiile cele mai înalte ale rațiunii.
 Prin aceste caractere
ale poeziei sale, așa cum le luminează epitetele ei cele mai caracteristice, Eminescu
este unul din reprezentanții cei mai străluciși ai epocii deschise odată cu
anul 1848, printre ai cărui scriitori el a recunoscut în Epigonii pe
înaintașii săi. Eminescu li se alătura, în generația următoare, nu numai prin
poetizarea trecutului generos, a basmelor, legendelor si tradițiilor
populare, dar și prin acea sensibilitate pentru vechimea înfățișărilor din jurul
sau, despre care ne vorbește unul dintre epitetele sale cele mai caracteristice.
Gândirea eliberata vrea să pătrundă până în adâncimea sufletului omenesc, să
sondeze misterele naturii și să se ridice până la concepțiile cele mai
generale ale inteligenței, până la cunoașterea legilor eterne ale naturii”.
|
|
(Tudor Vianu în Studii de stil și artă literară)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu