Lansarea cărţii ”Ultimul vis” de Adrian Pîslaru

Într-un târziu al serii de ieri, după ce Biblioteca noastră şi-a încheiat programul de activitate, tânărul poet Adrian Pâslaru şi-a chemat prietenii şi cititorii să mai zăbovească un pic, deoarece are o surpriză pentru ei. Şi iată ce a urmat!

După ce şi-a plasat noul volum de versuri „Ultimul vis” (ed. Tipograf. „Tipocart Print”, Ch. , 2014, 96 p.) pe mese, în formă piramidală şi simbolizând semnul interogării, le-a oferit tuturor câte o carte şi a început evenimentul.

         Adrian Pîslaru este un tânăr poet care şi-a anunţat demult debutul dar, se pare, încă n-a reuşit să scape definitiv de această crustă şi tot mai experimentează cu plachetele scoase samizdat şi oferite prietenilor şi… neprietenilor.

         Avem în faţă recentul volumaş – Ultimul vis, cu o vinietă pe copertă ce semnifică rebelul din el, iar poezia sa rămâne a fi una sinceră, confesivă, scrisă ad-hoc, şi citită imediat prietenilor şi admiratorilor atunci când îi invită şi la o cafea. Autorul nostru utilizează  motivul (care tinde a deveni clişeu) al călătoriei în spaţii şi timpuri nedeterminate, notând, afirmând sau întrebând un interlocutor virtual asupra unor dispariţii sau intenţii rareori traduse în fapt, de cele mai multe ori lăsând totul nelămurit (Totaluri, p. 21) Cea mai mare puşcărie din lume/ Este viaţa mea/ Ce adăposteşte doar urme./Cel mai mare râu/ E neobositul meu sânge/ Ce curge în mine/ Şi-n mine se stinge./ Cea mai străină cifră din lume/ E treisprezece–/ Data apariţiei mele/ Ce n-o pot înţelege./ Cel mai străin din lume/ Îmi sunt eu/ Cel ce încerc a mă cunoaşte mereu./ Cea mai durată clipă a vieţii/ E timpul/ Ce iese din mine/ Şi umple pământul./ Cel mai mare duşman/ Amintirea-mi este/ E ca un killer/ Permanent mă ţinteşte./ Cel mai mare nebun/ Sunt eu/ Cel ce-i taie-n fărâme/ Destinul meu.  

         Acelaşi stil confesional, fals justificat, ne întâmpină şi în poeziile de dragoste: (Cadou jubiliar, p. 70) Iubita mea eu ţi-am adus o frunză/ Mai mult acum nu am ce-ţi da/ Iubita mea, eu ţi-am adus o simplă frunză/ În schimb eu ţi-o ofer cu toată dragostea./ N-am aşteptat o astfel de surpriză/ Să-mi dăruieşti o frunză de la piept/ Şi sincer c-am rămas surprinsă/ De-acest cadou ce l-ai făcut corect./ E-o simplă frunză ce mă reprezintă./ Şi toamna ne-o oferă azi în dar./ Primeşte-o, vei simţi că eşti iubită/ Această frunză-i un cadou jubiliar./ Această frunză cât e ea de simplă/ Dar mai frumoasă e decât o floare/ Se întâmplă/ Să primesc cadou atât de mare./ O las aici, pe-al tău prag,/ O s-o cunoşti – adusă e de mine/ Această frunză a căzut cu atâta drag!/ Doar pentru tine, pentru tine, pentru tine./ Hai să privim cum frunzele azi cad/ Cum ne îndeamnă şi cântăm romanţe./ Şi cum la poarta unimii ne bat/ Frunze, frunze, frunze/ romanţe, romanţe, romanţe/ inimi, inimi, inimi/ speranţe, speranţe, speranţe.

         Aceste poeme, ascunse în volumul dat, trezesc oarecare interes prin fluiditatea versurilor care lasă să se bănuiască mici drame şi înseninări, ascunse cu mare grijă: (Bolnav, p. 43) Mă doare toate organele/ Mă doare poezia/ Mă dor gândurile/ Mă doare trecutul/ Mă doare prezentul/ Mă doare veşnicia/ Sunt bolnav.

         Surprinzător autorul compune şi o Biografie eminesciană (sic!) cu frumoase îndemnuri. Dintr-un credo Vlad Pîslaru demonstrează că înţelege poezia ca o întoarcere în istorie, iar poeţii ar fi datori să efectueze prin poezie transfuzii pentru poezie.

         Am adăuga la această „artă poetică” o imagine fericită vizată în: Echipa de joc (p. 9), Priviri între două lumi (p. 39), Soluţie pesimistă (p. 75) ş.a.

         Desigur, rebelul poet posedă o pronunţată undă afectivă, ridicând versul numai cu inima îngropată în silabe şi chiar dacă a luat lecţii din Arghezi, Sorescu şi Nichita Stănescu e un elevat aluziv, încă…

         Luându-se ceva mai în serios, Adrian Pîslaru va putea însemna un nume în generaţia sa de Poeţi rebeli.