Vom spune din capul locului, Nicolae
Spătaru scrie o proză aproape încifrată, oferind cititorului, prin cuprinsul
volumului Îngeraşul purta fustă mini (Ed.
Junimea, Iaşi, 2015, 128 p.), o suită de cinci povestiri ambiţioase, fluente, o
proză pe interior cutreierată de tristeţi, de nostalgii duioase, sau de revolte
cumpătate, prin care se strecoară blând surâsul reţinut al ironiei. Climatul povestirilor
sale, copleşite de povara amintirilor, sau al timpului real, vorbesc la timpul
prezent. Manifestul literar al autorului răspunde necesităţii de afirmare a
unui stil propriu, original, dispus să fie mai curând disonant decât să se
alăture modalităţilor înscrise pe subiecte neesenţiale, mărunte, plictisitoare
ale unor colegi de breaslă. Însă, ca în oricare incursiune de acest gen, riscurile
sunt inevitabile şi rămân incerte, până la o confirmare mai substanţială.
Prozatorul Nicolae Spătaru a ignorat
aceste labirinturi, deoarece atitudinea insurecţională semnalată şi afişată în
mod direct, locul comun îl determină pe autor să inverseze subiectul şi
substanţa povestirilor, iar efluviul de idei îl constrâng la spargerea
tiparelor expresiilor tradiţionale. Tranziţia eului înspre noi identităţi, reale sau nu, rămâne încă o temă predilectă
în literatura basarabeană, care este preocupată de radiografierea timpului
prezent, mai puțin al umanului, care să releve de fapt incapacitatea de
adaptare la exigenţele unei societăţi clar-obscure.
Prozatorul Nicolae Spătaru conturează
tulburările de comportament şi scenariile deviante de viaţă din societatea
noastră, dar şi cele general valabile. Cititorul atent nici nu va observa cum
autorul îl momeşte spre o lectură
hotărâtă – nu fără motive.
Prima proză Îngeraşul purta fustă mini, apropo un titlu de carte chiar deosebit
(sic!), e doar o invitaţie la lectură ce îţi oferă, la prima vedere, simple
descrieri, însă, pe parcurs, această impresie dispare, deoarece atestăm anumite
teritorii bine cunoscute prozatorului, este vorba de Uniunea Scriitorilor şi de
tot ceea ce are loc în interiorul ei, despre unii membri ai USM, însă aceste
teritorii sufleteşti nu se cer
explicate, nici elucidate, ele pur şi simplu te invită în acest joc de lumini
şi umbre, iar ironia subţire, aluzivă, surâsurile abia sesizabile ale personajelor
încearcă (și reușesc!) să alcătuiască atmosfera propriu-zisă: „Timpul se scurge
implacabil. De doi ani şi mai bine, este şi el cineva. Deocamdată nu sunt
căsătoriţi, cu toate că Lora, prietena sa, şi-ar dori mult acest lucru.
Dar să revenim la oile noastre, adică
la noua apariţie editorială a lui Corneliu Isărescu. A recepţionat câteva
semnale că volumul său de proză este bine primit de cititori şi critici. Acest
lucru îl bucură nespus de mult. Acum o lună şi ceva, a trecut pe la Teatrul
Naţional, unde el lucrează ca secretar literar, Manole Deaconescu, şeful
catedrei de literatură de la USM şi fost coleg de facultate. L-a felicitat şi
i-a vorbit în termeni laudativi despre volum. Tot el i-a cerut o poză pentru
revista „Hyperion”, la care el este redactor pentru zona de Est. Corneliu a avut
o ezitare: cum, chiar pentru „Hyperion”? Ştia că nu oricine putea să publice în
această revistă. Crezi că va trece? Va trece, l-a asigurat el spunându-i că tot
ce poartă girul său, apare în „Hyperion”. Ba mai mult, i-a cerut şi o poză. Să
ştii, i-a spus el la despărţire, eşti un prozator bun. Şi ai un talent aparte
pentru situaţii mistice, dar cel mai mult mi-a plăcut cum reuşeşti să ancorezi
aceste situaţii în realitatea de zi cu zi. Aceste treceri emoţionează, te
cutremură. Aşa s-o ţii, mon cher!” (p. 15). Gesturile întrerupte se prelungesc
în sugestii, cuvintele banale, aruncate din obişnuinţă sau plictis, se risipesc
în tăceri şi reverberaţii…
Spuneam la început că Nicolae Spătaru a
reuşit să-şi găsească un stil propriu, care să-i exprime pe de-a-ntregul
personalitatea/ individualitatea. Cea de-a doua proză Şi era lună plină îl plasează într-un spaţiu geografic atât de
cunoscut autorului – zona Cernăuţului. Textul dat împrumută în mod evident maniera
de narare specifică locului unde a copilărit scriitorul, incluzând o vibraţie
adâncă a universului interior, proprii şi personajelor surprinse bine de
Nicolae Spătaru: „Acum era prea târziu. Leonid Ilici deja murise. Ne culcam şi
ne trezeam cu gândul la război. Dar cel mai sâcâitor lucru era incertitudinea
care plana peste întreaga societate sovietică, care era atât de brutal
deturnată de la misiunea nobilă pe care o avea: construcţia comunismului.
Războiul ajunsese o chestiune iminentă.
Era la mintea cocoşului că marea confruntare va începe, dar nimeni nu ştia cu
exactitate ziua şi ora. Unii, mai slabi din fire, îşi pierdeau cumpătul: «»De
s-ar începe odată războiul ista că nu mai putem trăi aşa. Starea asta confuză
ne omoară». Şi, într-adevăr, după dispariţia lui Brejnev, din cauza fricii de
război, în comuna Sinihău se înregistrase o uşoară creştere a nivelului de
mortalitate. Poate, şi în alte localităţi. Dar la acea vreme nu s-a făcut o
statistică în acest sens. Frica pusese stăpânire pe noi, care, cu stupoare
constatam că, în cazul unui atac nuclear, nu aveam nici cea mai mică protecţie”
(p. 28-29). Utilizând fraza amplă, alambicată, cu mici întortocheri spectaculoase, justificând, astfel, materialul de
viaţă – moartea lui Brejnev, incertitudinea, frica faţă de bombardamentele
americanilor, alte aventuri zugrăvite la
limita umorului fin, îi oferă lectorului prilejul să acumuleze mai multe
impresii prin care transpare ideea.
Cea mai izbutită piesă a acestui cuprins, în opinia mea, este povestirea Timpuri cu şerpi şi „şerpoaice” în care
Nicolae Spătaru rămâne credincios uneltelor de creaţie ce-i sunt proprii:
sensibilitatea artistică şi ficţiunea analizei stărilor sufleteşti confuze,
intermediare: „Cerul era senin. Braţele fierbinţi ale soarelui pătrundeau prin
crengile copacilor din grădina monstrului
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Satul Horva fiind situat între trei
dealuri, era imposibil să-ţi imaginezi că după dealul lui Durilă îşi întinsese
corturile un pâlc de nori fioroşi. Abia după câteva minute bune, şi-a făcut
apariţia peste capetele lor. Norii veneau cu repeziciune şi erau atât de negri,
încât aveai impresia că s-ar fi oglindit pământul în ei. De atâta negreaţă, pur
şi simplu străluceau” (p. 96). Ei bine, în groapa cu şerpi poate să cadă Liviu
protagonistul şi moş Haralambie Pinghireac, personajul îmbrăcat în haina eroilor pieselor lui Brecht, însă frământarea
sufletească a ambelor personaje e comunicată fie prin monologul interior, fie
prin atmosfera uneori incertă, fie prin atmosfera subtilă, pâcloasă: „Alaiul funebru s-a întors în sat. Seara, undeva după
orele şapte, s-a potolit şi furtuna. Cerul s-a înseninat, iar rudele mortului
şi-au zis că Dumnezeu e într-adevăr mare şi milostiv chiar şi cu cei păcătoşi.
Satul arăta jalnic. Şuvoaiele de apă rupseseră din drumuri, maluri, din
grădinile oamenilor. Soarele în asfinţit mai permitea câte unei raze să se
joace pe suprafaţa băltoacelor. Gătejoaia bocea de mama focului că puhoiul de
apă i-a luat coteţul cu tot cu orătănii. Baba Militina scotea apa ce-i intrase
şi-n casă, în timp ce Mihai Bibaşu urca bucuros drumul satului, spre magazin,
lovindu-se din când în când cu o cărămidă în piept şi spunând: «Mă bat cu cărămida-n
piept şi nu mă doare…» Lumea trecea pe lângă el şi se făcea că nu-l ia în
seamă. Avea grijă Dumnezeu de cei săraci cu duhul.
A doua zi, soarele a răsărit, rug
aprins, la fel cum a făcut-o întotdeauna, adică dintre casele lui Ion Cernei şi
Vasile Tufă, aflate la marginea satului, pe dealul Ştrengii. A răsărit ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi se părea că anume acest lucru deranja cel
mai mult oamenii: cum de se poate aşa ceva? Cum este orânduită lumea asta,
Doamne? Rudele răposatului au cerut să se sape o altă groapă, iar pe la unu şi
jumătate oamenii erau de acum aşezaţi la masa de pomenire. Dar nimeni n-a mai
adus vorba despre cele întâmplate, despre furtună, şerpi şi bârfele care s-au
spus acolo” (p. 107-108). Glasul conştiinţei pulsează în decor sentimental de
platitudine, confuzie şi neadaptare, ce repetă obsesiv – timpul trăit: prezent
şi trecut.
Şi totuşi, trebuie să spunem franc,
prozatorul Nicolae Spătaru e frământat de idei grave şi cuprinsul acestui volum
poartă stigmatul acestor frământări,
care nu e un act gratuit, ci expresia autentică a unei experienţe de viaţă.
Valoarea cărţii constă incontestabil în arta povestirii, fapt demonstrat şi în
prozele Jurnalul lui Dan sau Cafeneaua de la Podul Înalt. Sunt
remarcabile spontaneitatea şi firescul cu care ştie să nareze scriitorul. Fraza
curge uneori nervos, într-un ritm sufocant, sugerând negreşit stări, dar nu face rău – nici prozatorului, nici cititorului.
Întreg volumul pare un laborator de
roman, un roman spovedanie pornit(-ă) din nevoia de eliberare. Povestirile n-au
propriu-zis un final bine conturat, astfel, cititorul rămâne în speranţa că Îngerii naraţiunii lui Nicolae Spătaru,
în curând, vor anunţa apariţia unei alte cărţi de proză cu semnătura autorului
nostru.
Spătaru,
Nicolae. Îngeraşul purta fustă mini / Nicolae
Spătaru. – Iaşi : Junimea, 2015. – 128 p. ISBN 978-973-37-1901-4
Vitalie
Răileanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu